nica mădălina

victor, devine, iarăși, penibilă, insistența ta pe explicit. acum apare și-n grafică.

s-ar justifica dacă restul textului ar avea forță. așa însă, toată speranța e pusă în explicitele astea și ele nu-s de ajuns să susțină un mesaj. repetitiv și el, oricum, în tot ce ai scris vreodată.

și nu, nu sugerează obsesia, e doar infantil, ca atitudine, semn de slăbiciune. a mesajului și a vocii care încearcă să se situeze în spatele său.

laura, eu una simt că încurci discursul, în căutare de inedit, îl sufoci prin detalii încolăcite până ajunge să nu mai facă sens, iar imaginile să nu poată fi ținute minte.

de pildă, lutul din oase încleiate de timp...

apoi iarăși lut...

să nu mai vorbim despre insectele schilodite...

uite, când nu scrii textele din ciclul text nr. cutare, devii mai fluent, mai firesc și treci de suprafețe. e bine să nu te lași prins în propria-ți cursă.

nu era vorba de refăcut fotografia, e frumoasă, cum am și zis. sugestia mea se referea, pe viitor, la folosirea luminii naturale, atâta tot. știu cum e și cu blitzul setat automat și cu faptul că nu e mereu timp să desetezi, când remarci ceva ce vrei să captezi atunci, cât ai zice pește...

tocmai că toți suntem adam și eva/eva și adam... de asta joaca pe aceste două nume, transformarea lor părea glumiță scoasă din plictis. de asta ziceam de neasumare.

am dat enter prea devreme, scuze. mai aveam de tastat așa: dacă nu e blitz, atunci bizară lumină. poate un soare prea fierbinte...

frumoasă foto, dar fără blitz ar fi fost și mai frumoasă, grație luminii naturale, care să mângâie cireșele vii, nerupte din pom.

tocmai ceea ce probabil crezi că dă originalitate textului, și anume aacel ad și evam, îl aruncă, din punctul meu de vedere, în derizoriu.

pentru că dă un ton de neasumare, nepotrivit restului textului, care chiar încearcă să spună ceva.

apoi, la nivel de sonoritate, ada și evam e defectuos.

găselnița din aceste nume e așa grosolan evidentă (iarăși, din punctul meu de vedere, adică un adevăr relativ), încât ia toată atenția de la ce anume se întâmplă între personaje și e păcat, pentru că miezul textului stă între personaje.

iar faptul că se repetă-n final...

dacă încercarea era de a sugera androginul, cred că se putea realiza și altfel.

aș renunța la timpul clipește difuz, pentru concretețea imaginii. expresia e cam pretențioasă și e de ajuns comparația din versul următor, pentru ca deșirarea să capete corporalitate, palpabilitate. introducând timpul în ecuație, ba mai mult, personificându-l, se abstractizează exact acolo unde cred eu că este axul textului. și el trebuie să pulseze, căci și deșirarea se-ntâmplă tocmai pe măsura pulsului.

în plus, sugestia lui, a timpului, e subînțeleasă din chiar verbul \"se deșiră\". așa cum toate se deșiră, până la urmă.

încă nu renunți la floricele, adăugiri care diluează.

rețin varianta asta, pentru imaginea din final, în special:


Sunt plină de mine și plîng de parcă
toți morții ar fi ai mei.

Sasha e rus și stă aici de trei luni.
Accentul meu imperfect, zice el,
îmi întărește sexualitatea.

După-amiază îl voi chema pe acoperiș.
Îi voi spune că ne jucăm de-a iubirea
ca niște poeți primitivi.

Cu degetele înăsprite de la construcții,
Sasha îmi va îmbălsăma corpul viu.

pentru ioan, cu scuze autorului pentru revenire - nu am spus că nu-s necesare, ba din contră. m-am referit la formularea lor, mai precis la felul în care sunt introduse în discurs. am făcut distincția asta.

nu de alta, dar țin la claritate, atâta câtă îmi reușește.

cred că e ceva de făcut cu duiumul de comparații și de lianți. știu, comparațiile sunt necesare pentru a întregi tabloul alternativ, însă cred că la nivel de formulare nu e musai să fie introduse mereu prin lianți care anunță comparația (ca, parcă șamd). se poate, de pildă, folosi și virgula, în loc de \"ca\". ar fi mai subtil și cititorul nu ar mai remarca așa ușor figura de stil, lăsându-se purtat mai bine de text. la fel cu frunzele ce se lipeau, ce-ul putând fi înlocuit de virgulă.

finalul l-aș vedea la aer, ar fi, în opinia mea, mai ferm și totodată mai deschis, având în vedere că râsetul e ceva previzibil, mai ales din partea unui copil, ca reacție, frustă, la mai orice (cealaltă fiind plânsul, nuanțele dintre nefiindu-i așa cunoscute precum unui adult).

typo la căt în penultima strofă.

pe umerii lui poate fi pe umerii, lui e inutil. și ar mai fi ceva detalii de șlefuit. dar mă opresc aici.

un peste alta, deși descrierea asta se poate plia pe mai orice, neavând un tâlc specific, e totuși condusă fluent, compartiv cu textele tale din ultima vreme. și, imagistic, e bogată, chiar dacă are tendința de a glisa în exces.

solzul stilizează?

scuipă cu oameni?

imperfect urmat brusc de perfect simplu, urmat, la fel de brusc, de perfect compus, urmat, la fel de bruc, de prezent?

cam varză textul...

ultimul vers stă-n picioare, dar nu e de ajuns.

ottilia, nu pot gândi așa pentru că nu asta se înțelege din ce anume ai scris.

iată, deci, obscuritatea de care spuneam, într-un text ce mizează pe limpezimea esențializării.

dacă vrei să gândesc că di iubire, fă să fie evidentă formularea.

și crede-mă, nu-s un cititor care vrea mură-n gură. dar asta-i una și limpezimea alta.

stefan, sunt foarte sigura pe ce spun si nu este nevoie sa devii agresiv, asa cum nu este nevoie sa fim de acord.

spun impresii, pareri, de care poti sau u tine cont, dupa bunul plac si dupa propriile-ti convingeri.

asta chiar e de la sine inteles. si daca nu uiti asta, atunci poate iti e mai usor sa nu fii agresiv.

daca poti.

si, ca sa nu fie offtopic, ca am vazut ca se practica offtopicuirea continuarii dialogurilor, in situatii de-astea, versul cu cainele e mult deasupra textului, ca intreg. si eu una, accentuez asta, sa nu sari cumva, iarasi, cu el raman, imagistic, ideatic.

scuze de typo - cale, așezare.

și, firește, fără acel nimic.

în mod logic \"nu a mai rămas nimic din mine\".

și, aparte, degetele. singularizate, ca excepție.

așadar delimitarea regulii de excepție.

de asta spuneam, ottilia, de logică...

iar până la arhitectură e cle lungă. deocamdată sunt șezări în pagină.

prelucrezi amurgul? ție nu-ți sună a alăturare struțocămilească? urechea ta ce spune? amurgul, un cuvânt de când lumea, cu un șarm aparte, datorat tocmai acestui lucru. și a prelucra, cu un tehnicism accentuat care trimite, în egală măsură, și la metalurgie, și la laborator.

alt verb nu găsești?

și titlul... poate ții la el, dar nu are absolut nicio legătură cu textul. partea finală a titlului, adică. de ce nu un baton mars? de ce nu u twix? de ce nu o felie de lapte de la kinder? șamd. de ce nu te oprești înainte de găselnițe care aruncă în aer, în sensul că sparg coerența necesară unui întreg?

impresie, stefan. parerea e altceva. dar fireste ca personala.

uite, partea cu ma decid greu e subinteleasa in ce spui anterior, asa ca devine inutila. cu atat mai inutil (de mi-e ingaduit) acel deh. adica, pentru oralitate, dupa acel presedinte al acelor stari cred ca nu mai e nevoie si de o interjectie.

samd.

acum, iata, am spus si de unde imi vine impresia. si astfel facand, am dat o parere.

ultimele două versuri ar putea porni un text. nu știu ce se întâmplă de la o vreme, ștefan, dar în urma lecturii rămân cu impresia de grabă în a pune cuvintele unele lângă altele și cam sună din coadă, ca să parafrazez...

vezi și typo la tacâmuri.