nica mădălina

în afară de semnele de exclamație, care accentuează prea, dând o notă de dramatism care falsifică mai degrabă decât să susțină, precum și dincolo de proasta așezare în pagină din prima strofă (ce ar putea fi tăiată mai cu atenție, așa cu se întâmplă în cazul celorlalte), remarc faptul că în sfârșit spui simplu și direct, fără să urmărești să șochezi sau să sufoci, așa cum se întâmpla în textele tale.

iar asta cred că este o linie pe care poți continua, atunci când simți să spui lucruri care nu-ți dau pace și care, iată, ies din coconul/autismul discursiv/discursul repliat pe sine (zi-i cum vrei) pe care ai marșat excesiv (în opinia mea) o lungă perioadă.

nici n-am zis, ottilia, să modifici, am spus că nu-i văd rostul, e o diferență între aceste afirmații :)

și știm că e măcar unul care a folosit senzațional perfectul simplu în poezie, oricum. pentru că era ceva natural și pentru el ca om, dincolo chiar de simțul limbii. care simț cred că susține folosirea oricărui timp verbal; adecvată, însă, cerințelor textului, finalității lui.

plus că titlul poate sugera singur un pe olt/jiu în jos.

faza e că perfectul simplu nu e, în literatură, ceva exotic, dacă ne gândim că este timpul verbal al narațiunii în proză. și nu doar în limba română, ci și, după cum știm, în franceză și italiană, ca să nu dau decât două exemple de limbi latine.

așa că nu văd de ce treaba asta cu oltenesc. cine știe că e un timp verbal folosit și-n vorbirea curentă în oltenia știe oricum.

dar a spune oltenesc e ca și cum săracul perfect simplu ar avea numai soarta ata, de a fi vorbit în oltenia. or, tocmai că nu e chiar așa.

mie găselnița din tzitlu îmi place- îmi pare că e mai statement decât orice paret din text și chiar decât textul luat în ansamblu.

no hard feelings, dar text de atelier toată ziua. dacă e nevoie de detalii, revin.

florin, ca paranteză, era vorba de formulări gen \"Natura, nu este, astfel uitată, în evantaiul multiplelor apariții și convergențe umane și în holocaustul vieții\" (aici cred că era \"natura nu este astfel uitată) sau \"În acest peisaj post-cataclismic stăpânit de tăcere și de o insistentă asimetrie ce ascunde fermentul unui dinamism citit într-o „perspectivă inversă”, corpul sfărâmat se adaugă el însuși eului liric și apare concatenat eului liric spre o ieșire, deloc facilă, în melosul plutind peste lumi: (...)\" (se adaugă (...) și-i apare concatenat, cred)

eu oricum mi le-am \"spart\" și citit pe bucăți, pentru o mai bună punctare și reținere a ideilor din ele.

am uitat, scuze, aprecierea mea pentru gestul de a alege acest subiectul și pentru linia pe care o trasează, un soi de reverență dintre cele sincere ale celui ce măcar a încercat să vadă chipul, și nu doar suprafața.

deși pe alocuri exprimările sunt doldora de neologisme, ceea ce îngreunează perceperea nuanțelor, iar frazele ți s-au lungit și au devenit mai răsucite, citatele înmulțindu-se considerabil (poate prea), nu pot să nu remarc faptul că ai pătruns, și de data asta, lucrul. l-ai tratat nu ca pe un obiect, ci ca pe un veritabil subiect.

or, din ce am citit eu din poezia doamnei mălăncioiu, am rămas cu convingerea că reușește, cum puțini o fac, să nu obiectualizeze niciodată subiectul, să-i păstreze taina, chiar și atunci când îi remarcă fisurile și spune despre ele. e cumva deasupra, neieșind, totuși, din sine. de aici și discursul care nu taie și nu se taie niciodată, nici măcar când este vorba despre pasărea tăiată din începuturi.

ai captat acest continuum.

și chiar dacă rămân multe de zis, inclusiv despre curățenia \"frazei\" (ca unitate de sens, și nu în sensul specific prozei) dumneaei, care cred că este un alt motiv pentru care versurile i se ascut, cum spui, cu trecerea timpului, mă bucură nespus că i-ai adus poezia în atenție. era nevoie, cred.

o să mă refer la final, întrucât consider că finalul este zona cu cea mai mare greutate dintr-un text (așa cum nu contează prima iubire cel mai mult, ci ultima)

cred că ultimul vers poate lipsi, pentru că sparge tonul de notație detașată încercat până acolo, de fotografie pe care o faci de la o distanță potrivită pentru a capta ceva ce poate vorbi de la sine. să trimiți furnicile în creierul fricii, să poetizezi exact unde este vorba despre figuranții care dau sensul, care dau rezolvarea tabloului (prin corespondența dintre ei și starea interioară a personajului observat și fotografiat), îi fură textului însuși această posibilitate. poetizarea din ultimul vers, mai puternică decât în restul textului, atrage atenția asupra ta, cel care te uiți și vezi, e un fel de legendă a întregului tablou, pe care, alăturându-i-o, îl dezvrăjești.

scuze pentru excesul de cuvinte, cred că ai prins ideea, de fapt.

spus altfel: de ce nu ne lași să ne dăm seama că e vorba de frică? crezi că textul nu-și face singur treaba, până la acel vers, treaba de a sugera că, printre altele, este vorba și de frică?

ții să dai de gol totul, adică miezul, punându-l pe tapet. fie, atunci...

felicitări!

ce spuneam, veronica, e că eu una oricum îl văd în fotoliu, tocmai că titlu asta îmi spune, despre masculin-feminin, un față în față care se întâmplă și nu se întâmplă, am văzut și legătura foto-fotolia...

de asta să văd precizat fotoliu e, din punctul meu de vedere, o insistență inutilă asupra a ceva sugerat de la bun început și menținut pe parcurs.

de asta am precizat ce am precizat, de asta invocam puterea titlului...

bine că ai scăpat de avort, că era ca naiba, moartea domnului ivănescu devenea (având în vedere și titlul) o întâmplare adiacentă acelui avort. acum e măcar mai echilibrat.

deși dacă tot se vrea omagiu, de ce \"viața mea?\", de ce nu \"viața, pur și simplu\"?

pentru că acel mea focusează pe cel ce spune și nu pe cel despre care spune, ceea ce-l face, iarăși, pe acesta din urmă să fie un element adiacent.

or...

eu spuneam, veronica, despre faptul ca, avand un titlu asa frumos si sugestiv, prezenta cuvantului fotoliu, in corpul textului, ia din puterea titlului. si sugerasem colo ceva. spuneam exact invers, ca daca spui tolanit sau asezat, se subintelege fotoliul, mai ales lectura textului incepe cu titlul, titlu care nu se uita pana la acel vers in care apare fotoliul.

cam asta, reformulat.

si, dat fiind ce am incercat sa spun, cred ca fotoliul in text e minus, nu plus.

si de ce nu zici firesc pana si cablul, de ce, veronica? de ce complici?

cat despre dinamism, a sta in fotoliu e dinamic? bun, atunci așezat în loc de tolanit. ca de stat, orice-ai zice, sta, atunci cand zici \"pe un fotoliu\", ca doar nu topaie in fotoliu...

ai început să ai titluri foarte bune, chiar dacă în cazul ăsta aș vedea dispărând fotoliul din text, l-aș înlocui cu tolănit, de pildă (ceea ce trimite la fotoliu, dacă nu uităm de titlu), tocmai pentru a da plus de putere titlului, pentru a-l individualiza mai bine.

ca aceea-n care și aș vedea formulat altfel, poate ca-ul înlocuit cu altceva. dacă și-ul este de accentuare, l-aș vedea în versul următor, pentru că acest \"într-o cavitate ca aceea-n care și\" complică, smulge din lectură. înțeleg ce vrei să faci, însă cred că se poate și fără chinuirea unor zone, pentru că fluiditatea spuneii cred că ar merge mai bine în sprijinul a ceea ce dorești pe fond.

am înțeles ideea de la nu vrei/vreau... mă refeream strict la așezarea lor exact așa de apropiate.

la însă spuneam că e ok să fie de două ori în text, odată ce l-ai eliminat pe acel dar.

odată eliminat dar-ul, merge însă de două ori.

am prins ideea cu nu vrei/vreau, mă refeream doar la faptul că sunt învecinate imediat, ceea ce face ca acolo să fie un soi de atragere a atenției cu care eu nu mă împac prin prisma faptului că am receptat textul ca insinuându-se până către final, unde se dezvelește ceva, cu mișcări firești, nimic brusc și teatral, ca gest.

cu de la vâsle l-aș vedea dat afară.

apoi, ai însă și dar foarte aproape unul de altul, iar efectul e de poticnire. plus că mai ai un însă mai la vale.

așa cum ai vrei și imediat apoi vreau.

cu alăturările astea cred că e ceva de făcut, pentru că dincolo ed faptul că da, sunt niște răsuciri ep care textul mizează, niște itercalări de planuri, cred că le-ar ajuta mai mult o gestionare altfel a lianților.

plăcut mult finalul, care leagă într-adevăr cu titlul, iar la nivel de exprimare se așază în cititor, grație tocmai eliberării de ce spuneam mai sus. firește, în cititorul din mine.