nica mădălina

despre artaud nu multe stiam, insa ma starnisera odata, cand parca eram mai libera sa aud orice fuga catre anima ceea, a oricui, ca pe o incurajare a unei proprii calatorii. ce am aflat in plus acum ma trimite sa caut, sa re-exersez uimirea. cat de greu sa fie pana la urma sa pierzi voluntar carnea?

nu i-am in loc de nu am, iar inainte de uneori isi avea loc un \"prin care\".
si mai ales nu doar clean, ci si cleansed, ca sa nu pierd din nuantele pe care le mai pot distinge

nu am mai lasat de mult semn lui li. si mi-a sarit in ochi (acela usor de extaziat, facut cu niste carne impresionabila prin atingeri repetate) varianta aceasta a curatirii. de simturile in care colcaim, ne complacem, uneori mai si relationam. cu gandul la spatiu si cu nasul mirosindu-l. ne mintim ca am fost creati doar o data. dar ce am inteles eu de aici, dupa ce am privit intreg procesul cu pai si sorbire, e ca suntem re-creati constant, ca asta ne curata, ca mirosul mizeriei aferente protejeaza, explica, ca puroiul trebuie intors cu toate mainile pe toate partile, precum o moarte.
dar li a mai scris despre curatiri. si poate ca nici acum nu am inteles...:)

om, umbra, fantoma, lumina, om, scaun, dialog, lipsa explicatiei, depersonalizare, strigatul de ajutor in fata oricarei forme de moarte, rasplata binecuvantarii, genunchiul, peretele.
omul, o lumina in umbra lui doi, ca si ceea ce percepi cu toate simturile dupa ce sufli usor, suspendat in nemiscare, peste ceea ce acopera. si totul devine fluid, particulele se presupun una pe alta, continuari a ceea ce a fost un intreg si va redeveni astfel, intr-o alta forma. la urmatoarea re-asezare.
un suflu la un moment dat si auriu, dar de fapt de culoarea omului...

si vazui pai-ul decis, revoltat proletar. stie multe pai aista si parca incearca subtilitatea frusta (cred ca exista si asa ceva, cum exista si descantecul trilingv) de a spune si ce, dar renunta pana la urma. crede el ca dupa ce rataceste nitel printre poeziile altora (da, mi-a placut in special strofa a treia), e mai pragmatic, chiar liber, asa ca un spaclu dibace, sa o lase pe dana sa ramana subtila. adica ea. chiar daca iritata nitel de cochetaria aberanda din ambient.
ori eu nu intelesei bine decizia lui pai si felul in care ajunse la ea...

are un ceva textul asta, care prinde, dar te pierde cam pe-acolo pe unde vorbeste generic despre om si renunta sa zica despre cea care il scrie. ruperea asta de toata intimitatea pe care prima strofa a creat-o intre autoare si ea insasi (regretele ei, neputintele asumate, lectiile invatate, deschiderile catre intelegeri viitoare- caci asta vad eu in prima parte) se intampla, in mod ciudat (in perceptia mea, care isi stie riscul enorm de a fi desincronizata cu ceea ce se vrea perceput), tocmai la \"doamne\" acela. iar ultimul vers rastoarna (nu adaug adverbe, is inca la primul vaz) cumva ca un zgomot.
o stare complicata, transmisa pe doua registre (sentintele, concluziile si dorul ca o confesiune), ca o proiectare. sa iasa deci omul din sine...:)

o poezie nu stiu cat de atmosfera si cat de patrundere chircita (caci semnul de intrebare apasa) in spatiul incomod dintre eul trecut si cel viitor. vara bunicii poate deveni, optimist, vara proprie, noua, alba. cum asa? prin renuntare (intoarcerea la pata, la pierderea din alb), prin curatarea de zicerea viitorului. inevitabil, in vara aceasta construita sau doar personala, linia demarcand timpii trairii va deveni clara. cu ce folos insa? cel al continuitatii sinelui, imi place sa vad. mai ales acolo, intre prima si a doua strofa.

ciudata simetrie atat a formei, cat si a sensului (cel putin a celui pe care il pot eu intelege). la prima lectura am zis \"uite, inca o dihotomie, o antiteza\". la a doua; \"inca un cuplu electriza(n)t, polariza(n)t\". acum insa ma tot gandesc la \"eu\" si \"mine\", la cate se pot diseca, simti pornind de la acest tablou interior dar exterioriza(n)t, mai mult insinuat decat expus ca atare, in toata dinamicitatea lui. si mai zic astfel (redundant) doar ca e interactiv si cu cititorul. si fara balast.

ehei, stimabililor, uneori ascunderea-aratarea dincolo de metafore sau printre metafore capata un plus de limpezime prin schimbarea insasi a tipului de metafora, de discurs. se pastreaza insa ploaia, ca liant cu centrul in care se sade ghemuit si despre care s-a scris tandru, suav.
desi nu sesizez nuante despre care altii sa nu fi zis si comentat deja, ma alatur in ascultarea acestui strigat in diagonala sangelui nealterat. nu pot sa nu rezonez la indemnul din ultima strofa, caci pana la urma ela intoarce cititorul nu doar catre ea, ci mai ales catre sine. un mic ajutor pentru a intelege.

repetitivul apasator va fi inlocuit cu adormitor la cea de a doua prezenta in comentariu.

atat de aerisit si de curat redat, incat ma gandesc daca nu cumva cadrul in care se intampla drumul nu e cumva un simplu detaliu, ca linistea insasi, apasatoare. dintre intamplari si oameni ca elemente ale mergerii a fost ales finalmente acela care aude intrebarea. intre linistea pufoasa, statica, apasatoare a celor multi care se dau la o parte si verdele celui ce intampina se alege desigur angoasa eliberatoare a deschiderii usii. un gest ca un punct pe o linie continua, ca o trezire si deci o mica victorie. de la \"verde\" pana la \"unde\", textul insusi recupereaza astfel dinamicitatea necesara dealtfel oricarei intrebari. chiar daca retorice.

...iar aici il gasim, la un capat de ploaie. baiatul care despre sine nu stia sa spuna decat prin gesturi, caci ii era rusine si despre care s-a spus la persoana a treia, ca o detasare care sa-l apropie de baiat nu doar pe autor (privitul in urma reuseste uneori sa si uneasca), ci si pe cititorul care a avut, fireste, sapte ani odata (si creta si bunici, si pri-e-teni), ajunge sa scrie despre el. o face la persoana intai, acum stie sa zica in cuvinte ce simte. \"se trezeste\", povesteste dragosteala, incertitudinea, spaima de plecari, de ploaie. se lumineaza. a invatat numele, iar exteriorizarea acestuia nu se mai face mut, ci in soapta, nu se mai face la vedere, pe gard, ci intocmai ca gestul de intindere a palmei. cu un indian drag, colorat, singurul astfel.
dincolo de maniera asta paguboasa a mea de a explica faptul ca am vazut aici intregul unei iubiri, cu un inceput simplu si dureros, ca orice plecare (prima parte) si cu un prezent introspectiv limpede (cea de a doua parte), dincolo de picuratul cu despartiri si caldura tandra a gestului de a cauta in locul de langa, eu inca is acolo, in poveste... asa ca rezum si mai zic doar ca am zambit larg si usor trist in asteptarea ultimei fraze, apoi am zambit iar, nu se auzea ecoul vocii care grabeste ruperea (ga-biii, ga-biii), doar cineva prin casa. si am reluat cadrele. vremea si intamplarile dintre casa bunicii si ziua incantarii, a lui \"nu ne mai despartim\" ramane suspendata, neimportanta, ca soldateii nedaruiti.
mi-am amintit astfel ca momentele importa si dureaza uneori mai mult decat timpul.

desi ceea ce voiam sa punctez, se pare nu clar din pacate (si ma scuz pentru asta) era ca orice coincidenta este o continuare. a unui gand, a unei trairi care doresc sa fie traite nu doar intr-o si printr-o individualitate, incercand asadar sa creeze punti. in tot jocul acesta cu pre_text si sub_text eu am zarit punti intre culorile amintirilor si omul care isi rasuceste prezentul (caci nu poate sa se intrebe decat in prezent) cat sa stoarca din el adevarul real si realul adevarat.
si cum nu ma pricep sa disec, ci doar sa incerc sa continuu o stare ca reactie la un anumit continut, zic doar ca am dospit un \"o\", cum altfel, caci in rotunjimea lui am gasit ambiguitatea, dualitatea, zbaterea, nevoia de relatie. \"o\" este deopotriva gol si plin, dar rotund. il imbrac precum un tricou, pandesc mai departe...zborul

viciat, evident
fara erata as fi ratat elocventa comentariului...

dragostea e ca o moarte materializata, fireste, imi zic. cum altfel decat cu postludiu hidratant si viaciat de tigari, cum altfel decat prin strigatul in doi ca o salvare de la moarte. ca in filmele in care love is not enough for the lasting, everlasting love.
caci fiindca love-ul uneori nu trece prin cap si are forta de a se constitui in amintire, cu ceva ranit pana la urma, cu bocit si mahmureala.
semnez acilea ca mi-a placut plasamentul in grozavesti

singuratatea e una, zici, impresia despre ea alta (parca zici si asta). imi place ca in locul clipei/momentului apare \"constiinta in care\". e ca si cum doar despre superglue stii ca lipeste, dar nu uneste miimile astea straine. e dinamic, e scurt si are drept chorus un \"tot asa\" aparent descriptiv. cand nu stii de unde cunosti, canti, de parca ritmul...:)

venousse nu mai trece sa arunce banutul in fontana di trevi, caci e motivata , pragmatica si decisa in ordonarea prioritatilor. a dori din suflet e pentru ea desuet, a avea pe langa geamantanul plin si o sacosa mare cu obiecte e un plan de trait suficient. ce mai conteaza varsta, daca tot a trecut de unguri, isi zice...
venousse stie ca e un simbol chiar daca nu stie.

am simtit aici viata ca pe o indoiala a mortii si moartea ca pe o indoiala a vietii. iar ceea ce le delimiteaza, incert, deci le uneste de fapt, e intrebarea - o asteptare a umplerii prin atingere, dupa curatirea murdara pe care tot ce am asimilat ne-a lasat-o inauntru, ca pe o orbire.
prin intrebare lumina insasi iese la aer. (si astfel unii i-ar zice speranta...)

\"noi ne transformam incet\". mai intai suntem un brat (ce arata cum se citeste), apoi al doilea (care simte, nu e atins de nimeni si de nimic, care tace, a invatat si asta), devenim si impreunarea lor (care cauta realitatea prin ultima tacere a respiratiei). fugim in cele din urma (pr)intr-o moarte imperfecta ca un gest perceptibil, ne abatem, evitam, ne ascundem in detalii ca in mijlocul lumii.
revenim, ciclicitatea zilei e si ea intamplare a fiintei. gandul fuge de obiecte tocmai la iepurii sau la ciutele frumoase ale lupului ce am fost.
asa suntem si imbratisarea...

ce fain ii drumul cesta dureros spre casa...necunoscuti ne cunoastem prin altii, dar mereu cu cineva de mana, cautand, intelegand ca orfani ai lumii.