Nic Deler

Departe de soarele înroşit de arsuri, Sub frig ruginit se-nalţă fiinţe Plutind înhămate la ciudate trăsuri, Cu suflete grele de-atâtea dorinţe, Departe de ziuă, departe de noapte, Unde timpul

Pe drumul ce nici milă drumeților n-arată- Chiar de ajungi pe el din orice colț venind- Era o fortăreață cu-o singură fereastră Prin care se zărea o floare strălucind. Acolo se opreau, preț

Printre stânci se născu în noaptea aceea Floarea cu spini argintii și pufoși. Părea că respiră, întreagă, ideea De a fi o regină cu mii de supuși. Ziua era desfătare privirii, Dar mulți își

Eu sunt clepsidra în care crește timpul, sunt culoarea care îmbracă văzduhul și sunt pleoapa care apasă în ochiul vremii lacrima. Cine mă trimite în necunoscut, cine mă încâlcește, ghem, în

Înfășurat de șnurul speranței(*) traversez pădurea. Drumul e veșted, ecoul respiră toamna trecută, miroase a dragoste... încet mă îndrept spre filonul de carbon ce susține instinctele de

Pe strada îngustă unde suflă perfidul Și tânărul vânt dimineața în zori, Apăruse de-o vreme, ocolind zidul, Un parfum aspru, cu iz bătrâior. Plutea peste flori spulberând insomnia, Provoca o

Am adunat în ochi, incandescentă, O întrebare ca o frunză arsă Ce curge prin nervuri, fosforescentă, Și-n ochii tăi întrebători se varsă. Am adunat, din frumusețea lumii, Albastrul ce

Numesc prezent timpul pe care îl măsor de când sunt născut, zilele copilăriei mele, nopțile, indiferent de anotimp, în care frumusețea Căii Lactee vindecă de urât. Numesc prezent clipele în

Tu ești acolo, între lumi, singurătatea mea, Tu ești acolo, între inimi, pulsând ca o speranță, Cântec născut din nevăzut, dar intonând vederea, Tu ești acolo, lângă tine, dar ești în

Câmpie Pe câmpia întinsă, rănită de sete Te văd alergând cu ochii în lacrimi Prin vântul albastru ce-ţi bate în plete Şi cu umerii goi zdrobindu-se-n patimi Te-ndrepţi către locul unde viaţa

Mă-întorc înfrigurat în mine însumi Ca într-o casă rece și pustie. Tăcerea, spânzurată, zace-n plânsu-mi, Iară din gând mi se prelinge o fobie: Prin umbra gri care-mi înghite trupul Ca orbul

Afară plouă, ghimpii grei ... Și dacă vii, dacă mai ești De ploaie să nu te rănești Îmbracă-te în ochii mei Lovește fruntea toamnei ude Când plouă-i straniu peste plete- Ca ploaia să nu-ți

Vorbeam despre dansul zăpezii Strălucind printre spinii soarelui, Vorbeam despre frunza îngălbenită Adusă de toamnă, Despre gloria ei verde-aromată purtată de muguri, Vorbeam

Prin văi întunecate de întuneric ars- La focul ce din bulgări de ziuă s-a născut- Se scurge ploaia aspră ce-n suflet ne dă glas, Cuvântul se prelinge în noi ca la-nceput Și printre pomii cruzi

Emiliei Dar nu vei rechema din frunzele de ieri niciuna Chiar dacă semeni, fardată ca toamna, cu luna- Căci arzi, ca și ele, sub săgețile vieții

Nu poți fi tristă când ziua se naște! lumina pe care o vezi spre tine venind nu poate să te întristeze și nici țărmul pe care naufragiații îl descoperă morți - Desigur, poți să treci pe lângă