Nic Deler

Captiv între lumină și-a inimii bătaie Mă lupt să rămân zâmbet și simplu călător, Să trec prin umbra care în umbre se-ntretaie Și mă îmbracă-n cale-i în zumzet și culori. Sunt sângeriu și

Ne desfrunzim în toamna-nroșită ca arsura Ce ține peste rană speranța-ntrețesută, Din rădăcini ne facem o pământească plută Și navigăm prin lume să-i construim armura. Înmărmuriți privim

Dacă vei vrea să faci din mine altul Va trebui să mă iubești mai mult, Să lași mândria să înceapă saltul Din inima-ți pe care în mine o ascult. Prin suflet să îmi umbli de sufletu-ți

Noapte, rămâi noapte cum ai fost născută, Nu-ntinde înspre zori tăciunii tăi încinși, Nu-ți răsufla declinul cum fac toți cei învinși, Rămâi adevărată în lumea-nchipuită. Doar frumusețea ta

Cu aerul, când respirăm, strivim în noi lumini Născute din lacrimile coroanei de spini- Ne rugăm către Timp să ne lase în pace Dar el, plictisit, în neștiut ne preface. Din verdele care urcă în

E o muzică în tine Compusă de Dumnezeu! Râzi, copilul meu, la bine Și să râzi mereu la greu! Pune preț pe amintire,* Într-o lacrimă închide-o Și când simți o rătăcire Râzi în suflet și

Ce frumoasă ești, nelipsita mea iubită! Mă apropie de tine să-mi vezi fața uimită, Lovește în mine cu râsul tău glorios, Ia-mi sufletul captiv în magicul tău miros. Tu ce faci acolo, departe,

Atât de greu mi-e sufletul în trupu-mi încât m-aș îneca fără să plâng chiar și-ntr-o lacrimă să mă răsfrâng șuvoi de spini în doru-mi să mă-nfășor în mine însumi s-aud verdele sângele

Privim cerul. Amurgul e demult o amintire Plutind deasupra zorilor- Călcâiul lui sângeriu Strivește toamna spre dimineață- Din ochii tăi stelele se preling pe tâmple Născând

În umbra verzuie a apei frumoase Care învolbură pământul și cerul Se-ntinde o țară cu zări furtunoase, Cu păduri care au frunza ca lerul. Aici, anotimpuri vremelnic se-mpart Zorind dimineți

Cum îți spuneam chiar ieri, uitând de mâine, E prea plăcut o floare să miroși, Să urmărești albina când zboară după pâine Și să te joci cu norii albaștri, nisipoși. Să construiești din ei

Aș chema din nou glonțul printre coaste Inima să-mi cânte plină de mândrie Că primește-arsura veacurilor noastre Și-și donează viața ție, Românie! Dar ne-nvață dorul aspru de sub piept Că

Cèm Ràf zâmbi. Interlocutorul său, faimosul Sòm Iàf, tocmai îi spusese că ieri, când l-a urmărit cum povestea din Templul Divinului Unghi istoria florii de nu-mă-uita, Briza Erìbùi,

Când apa țâșni dintre stânci, Lùn Mès sări printre florile de gura leului să prindă cei zece stropi verzi care asigurau dreptul de a participa la concursul anual de arătare a semnelor. Era un

Îmbrăcat complet în albastru, Ròc coborî din navetă încrezător, privind cu nostalgie luminile jucăușe ale ochilor cunoscătorilor. Dacă ar fi rostit în acel moment Formula, cu siguranță s-ar fi

Să nu-ţi atingi umbra! Culoarea ei fosforescentă te va strivi Căci zilnic umbrele lumini îngroapă Pe drumul spre morgă- Să nu te atingi de umbră! Îţi spun: Încet, încet, poarta sufletului

Te voi chema la mine cuprins de umilinţă Să-ţi spun de noaptea acră şi despre nebunie, Să îţi redau în suflet putere şi dorinţă Ca să îţi treacă timpul cum mi se trece mie Te voi lăsa pe tine