Nic Deler

Cât de frumos miroși...a piatră scăpărată Care adună-n muchie scânteia adormită Și o răsfiră-n mine aspră, ademenită De-a sufletului taină, în viață întrupată. Plutesc în jurul tău vocale

Lasă-mă să fiu chiar și-n întuneric Liniștea de care ai nevoie azi, Să rămân povestea fără de generic, Umărul pe care, întristată, cazi. Lasă-mă să fiu visul tău în gând Și să ți-l aduc

Lúp Mìt se trezi brusc și inexplicabil la puțin timp după miezul nopții. Senzația că auzise un zgomot, ca și cum cineva încerca să sape, plutea în aer ca o prezență aproape fizică. De fapt, o

Mai întâi a apărut ceața. Marea Barieră a Răspunsurilor a fost înconjurată de impulsuri scânteietoare, unghiul dintre raza dimineții și mireasma îmbibată de nevăzut a celei de-a unsprezecea

Doar vântul mai era prezent. O tăcere blândă, ca foșnetul Sevei prin nervurile frunzelor, plutea peste străzi. Èc Òv se însenină. Ca întotdeauna, magia vocii lui purtase impulsul neuromultiplicator

Foșnetul se repetă. Semăna cu zbaterea aripilor licuricilor, cu zumzetul apei când mângâie pietrele în curgerea ei. Primul gând al lui D Nàg luă forma Celulei Vide, al doilea, a Cântecului Originar,

Starea de încântare a lui Coròn îl molipsi iremediabil pe Ùl Tìt. Pârâiașul format în urma ploii îmbia la mișcare, inducea energie, iar aerul care învăluia licuricii transpira, pur și simplu, ca o

Lò Càrim se întoarse. Mica înțepătură pe care o percepuse în sinapsa nodulară a undelor cu frecvență înaltă îi provocase o stare imediată de plăcută emoție. Privirea lui învălui ca o umbrelă

Lù Naèco zâmbea. Pielea lui contempla existența și înfășura Nostalgia într-o îmbrățișare celulară. Polenul se revărsa spre țărm ca o muzică ritualică, în timp ce el intona nostalgic

Nu trebuia decât să inspire și să expire și vocala avea să apară. În clipa dintre inspirație și expirație cuvintele există, nevăzute plutesc în eter ca o pânză de păianjen, celestiale, așteptând

Licuricii se adunaseră la marginea pădurii. Aripile lor creau un vortex strălucitor, care părea că înghite spațiul, timpul, viul, de la foșnetul frunzelor până la rima vocalelor expuse; liniștea se

Cèt Nàc, celebrul întemeietor al Corpusului Nmì, intră în apa vaporoasă a cascadei cu un zâmbet nostalgic în priviri. Antrenamentul lui începea, zilnic, în același timp cu urcarea octavei 12 spre

Iarba strălucea, devenise fosforescentă. Culoarea ei nu mai era verde. Lumina solară, captivă între unghiurile circulare ale nervurilor, împărțea plenitudinea energiei cu intuiția originară. Titlul

Polenul plutea pe muguri ca o transpirație. Frumoasa frunză a Copacului tremura, dansându-și nervurile încărcate de Seva Nucleică a Uitării Timpurii în lumina incertă a amurgului. Dinspre pădure se

Anùl strălucea. Trecând printre ramurile încărcate cu muguri atinsese polenul fin lăsat în urmă de Briza Erìbùi și acum strălucea. Parcă era un licurici îndrăgostit. Se știe că licuricii, atunci

Dacă s-ar fi aruncat în ceața sclipitoare în momentul când Umbra Înaltă începea să deschidă Poarta Ròlemròf, Mò ar fi primit ceea ce încă de la Facere s-a numit Sărutul Nostalgiei. Manifestarea

La intrarea în pădure râul se desparte în două brațe care ocolesc, în îmbrățișarea lor, o porțiune de pământ pe care se află înflorite, indiferent de anotimp, flori care nu mai cresc în altă parte a

Umbra copacilor spăla strada pe care locuia Nùb Lèc, se scurgea spre asfințit intonând, printre unghiuri fertile, Marele Absent. Inima ei pulsa, încărcată de informații care se succedau cu o viteză

Îndoiala aproape îi strivea sufletul lui Àgùr. "Dacă sinapsa purtătoare de intuiție își trimite consoana principală neînsoțită spre Semnul Simbolului Înfășurat pe Drumul Neuronal Aleatoriu,

Pădurea își foșni liniștită culoarea. Era vremea când căldura soarelui se așeza pe frunze pentru odihna nopții. Àrb Mù încă nu terminase de instalat G.R.U.M.A-rul, aparatul care măsura,

Ròn împinse ghiveciul cu flori de câmp și își făcu loc spre sistemul de irigații. Tuburile vasculare erau uscate, lumina era strepezită, ceea ce o făcea plictisitoare și lipsită de informații

Èt Paòn notă conștiincios ora, cadranul și poziția Stelei Èl Bùd. Linia anticipată a deplasării orbitei acesteia se coloră în roșu aprins, o culoare atât de vioaie, încât Èt Paòn simți că i se