Poezie
Balada drumului
2 min lectură·
Mediu
Pe drumul ce nici milă drumeților n-arată-
Chiar de ajungi pe el din orice colț venind-
Era o fortăreață cu-o singură fereastră
Prin care se zărea o floare strălucind.
Acolo se opreau, preț de doar două clipe,
Toți călătorii vremii și, spulberați de vânt,
Sperau, privind în sus, că tânărul principe
O vorbă le va spune, la ei binevoind.
Dar vântul șuiera prin crăpături de piatră
Tot îmbiind la drum cu ochii lui șireți-
Nimeni nu mai credea că tânărul, vreodată,
Va odihni drumeții ce vin și trec inerți.
Pădurea înghițea în foșnetele-i line
Pașii pe care ei în urmă îi lăsau-
Nepăsătoarea-i frunză cădea peste oricine,
Nervurile ei seva în sol o transformau.
Ademeniți de cale plecau îngîndurați-
Sporovăind de floarea care părea că plânge-
Și nu știau, sărmanii, în suflete-ntristați,
Că lacrimile ei nici drumul nu le stinge.
Dar zidurile aspre povestea o ascund:
Dintr-o iubire veche nimic nu a rămas...
Prințesa stă la geam cu chipul ei rotund,
Iar prințul, de pe drum, s-o cheme n-are glas...
Când zorile veneau, acoperind frunzișul,
Drumeți nu mai erau pe calea ruginie,
Doar noaptea se iveau călcând iar grohotișul,
Scăldați de-a lunii rază-o floare sângerie.
Prin vremuri șerpuieste drumul ca o dorință,
Strângând în praful roșu menirea lui de drum...
Gândesc toți călătorii, simțind ca o ființă,
Că fortăreața, drumul și viața sunt un fum...
00871
0