Negru Vladimir

Spirit al pământului fiu al nepăsării Reîntoarcere a cărnii chemare ție! Spirit al dansului demon al nopții Strigăt al orbirii chemare ție! Spirit al focului element al purului Drum

Am denunțat privirile pline de haos ale femeii-sudor I-am citit pe genunchii juliți poezii de unu Ca niște roți dințate în iarba viselor rotind ne-am aflat sufletul

a fost odată o femeie trecători grăbiți și lumini multe lumini pe măsura fricii noastre de întuneric pășeam prin oraș uitându-mă la vitrine și oameni ea se oprise la marginea

am nevoie de încă o mare iubire pentru a-mi încheia volumul sau poate teama de a nu muri singur mă va face să scriu într-un moment de insomnie poezia perfectă la ce bun să te folosești de

Ochii tai ninsoarea despartirii anotimp fara timp copacii zac inmormantati pe drumul spre tine mai caut luna cu o mana cerul ma vrea cu buzele despicate

mă bucuram cu nerușinare privindu-mi cuvintele de dragoste cum dispar mistuite înspre cerul gurii ei năluci înfruntând răsăritul ea se vopsea în culorile plăcerii iubirea noastra e un fel de

se străduiau în zadar să uite amestecați printre oameni și zâmbete cu mângâierile crescute anapoda pe marginea de tinichea a inelarului nu a mai rămas nimic de furat acum aveau totul aroma de

de când Dumnezeu a exilat piesele de șah supărat pe dorința impudică a pionului ce visa în opturi la fericire mi-a rămas numai bucuria de a dansa între extremele trupului îmbrățișând femei

făclia arsă tânguirea bufniței în miez de noapte

în cădere cu aripile strânse la piept îngerul-cocor invocă timpul la răspântia fulgerelor cu picioare de apă

O încercare e iarna aceasta a gestului geruit ce îmi îneacă cocorii în salt spre estuarul puterilor despletite ale amurgului Încolăciți pe axul luminii ne întrebăm de ce dor ne-spusele de taină ale

Cad iarasi crengi inflorite de cer ca niste fluturi in tainic sirtaki zeule cu gene triste cu darul pruncului peste aripi purtat iti spun cu urechea lipita de miezul pamantului toti cerbii si-au

mă întreb ce-ar deveni lumea dacă toți liliecii s-ar uni ca să pornească o revoluție invidioși pe ochiul meu ce deosebește spontan ziua de noapte la început probabil s-ar aduna în cercuri

sunt clipe în care te poți sufoca îmi doresc să pot respira altfel decât aerul închis al încăperii ce-mi cuprinde cu dispreț mintea într-o nocturnă exagerare de la o vreme admir pașii in

câinele meu târâie un stârv pe o cale ferată invadată de râme mai negru decât mine anonim ca un mormânt fără cruce eu și câinele meu câteodată visăm cum îi acoperim pe toți cu pământ femele