Monica Manolachi

\"servici\"? eu n-am auzit de cuvântul ăsta... cel puțin în limba română... sau poate că ai sacrificat un cuvânt pentru rimă... eu m-aș gândi de două ori înainte

Harababură –
Vremea dă nimicului
Frunze pe tavă.

Mi-e întuneric –
Doi licurici tresăreau
La trecerea lui.

Clinchete de chei -
Vremea descuie copaci
Până spre ceruri

Mărturisesc de la bun început că nu sunt microbistă, dar găsesc interesant acest interviu. De reținut verbul “a literaturiza” pe care ar trebui să-l folosim mai des, având în vedere că ne aflăm pe un site de creație literară.

“Fotbalul era singurul contact cu Occidentul care ne mai rămăsese.” – asta îmi amintește de un eveniment din copilărie: îmi picase în mână o revistă Newsweek și aș fi vrut să mă abonez. Eram un copil pe atunci. Am completat eu frumos cuponul de comandă, dar degeaba, pentru că înainte de revoluție nu aveam voie să corespondăm cu străinătatea. Și uite așa am ajuns să studiez limba engleeeză.

“Inchiziția sistemului, închiderea culturală și pumnul în gură dat tuturor idealurilor noastre – poate că toate acestea ne-au îndreptat spre stadion.” – o remarcă de luat în seamă.

(“Garcia Llosa spunea…” – despre cine e vorba aici? :-) Sper că nu e vorba nici de Mario Vargas Llosa… și nici de Garcia Marquez...)

“anii ’80 au fost întru totul o pată de întuneric. Omul are capacitatea de conservare și adună în jurul său prietenii, iar în acel grup încearcă să se bucure.” – eu cred că ar trebui să ne aducem aminte mai bine despre ce a fost în acel timp… doar face parte din viața noastră. E drept că există literatura optzecistă, dar a spus ea totul despre acele vremuri? Mă îndoiesc.

Am scris și eu la un moment dat “libretele nimicului”, de aceea vin aici unde găsesc încă o in/ex-teriorizată “sfâșiere a umbrei”… Jetul de apă îmi amintește de “Balanța” lui Ion Băieșu, dar și de filmul cu Maia Morgenstern, creat după carte. Unde mai pui că scena cu jetul de apă a fost filmată într-o vară, lângă liceul Ion Creangă, unde am absolvit. Mi-aduc aminte cum căscam gura la filmări… Evident nu ne-au lăsat să intrăm în circa de poliție, unde s-a filmat scena cu furtunul… N-am văzut decât scena cu tăvălitul pe jos din fața treptelor din fața poliției… Am plecat acasă detonați, nu știam de ce se întâmplase ce se întâmplase, adică filmarea unei femei tăvălindu-se pe trotuar… la puțin timp am citit și cartea, am văzut și filmul și …am înțeles.

Aici găsesc un Janus, zeul porților și al ușilor, ajuns în camera de tortură. Imaginea lamei pe tălpi, pe călcâie mi se pare prea prea… evident, călcâiul e sensibil, dar… mie mi-ar fi fost de ajuns “îmi rupe / […] prezenturile / trecuturile / viitorurile”… Ori poate că se vrea exprimarea ideei că uneori tortura nu mai are efect… pentru că. Pentru că asumarea nimicului este mai puternică.

Raluca, nu-i o “stare” cam confuză?

De șase ori cuvântul “rece”, de patru ori “trece”… ce vrei să spui repetând aceleași cuvinte? Vrei să treacă recele? Nu cumva “de ce” nu rimează nici cu “rece”, nici cu “trece”? vezi că acentul cade diferit… mai bine lasă rima la o parte și caută întâi frumusețea unei idei...

E păcat de imagini precum
- alintul zăpezii
- gust țurțuri
- fulgii rănesc
care exprimă o sensibilitate extremă.

în strofa a doua nu am găsit nici măcar o imagine interesantă… poate doar “străină de viață”, destul de întâlnită pe site.

pentru că nu ești nouă pe agonia, sunt sigură că poți mai mult. Citește și ai să vezi că se vor topi țurțurii și se vor face apă cristalină!

Ce bine că te-ai regăsit într-un copil! Așteptam așa poem… Un fel de luare de la capăt, de pornire la drum. Am zâmbit toată ziua în sinea mea gândindu-mă la “căluțul meu orb”… - să știi! – a cărui imagine pare să refuze lanțurile, piatra, atrocitatea care poate îi sunt proprii, dar de care se dezbară.

Am revenit asupra poemului pe care l-am citit de dimineață chiar la apariție. Toate imaginile îmi aduc aminte de casa bunicilor în care am copilărit… poarta… palmele… moșneagul… vântul…mămăliga… păsările… nucul… ușița deschisă a sobei… și mai ales vinul sunt o lume care tocmai începe să mi se estompeze… dar uite că o regăsesc aici așa că dau save și merg mai departe cu ea încă vie și ca motiv de întoarcere.

Am citit câteva texte de-ale tale și îmi place cum scrii. Mi-a captat atenția micul eseu, pentru că tocmai scriu și eu ceva care se intersectează oarecum cu tema aleasă te tine aici. Rețin verbul \"a retarda\", un fel de a întârzia, de a încetini cursul timpului, pentru ce?, poate pentru a privi mai bine cum îi circulă secundele. Mi-ai amintit de filmul \"Stefan Luchian\" si de nebunia de a picta cu penelul legat de brat atunci cand o parte din trup l-a parasit pe pictor.

Mă bucur să fiu parte a comunității agonia.ro, unde fiecare lasă câte un fragment de sine, mai calm sau mai neliniștit, mai ludic sau mai înverșunat, mai simplu sau mai complex, mai lung sau mai scurt, universal sau ciudat... Toate acestea sunt contraste care atestă zbatere.

La postarea primului text pe agonia.ro m-am gândit doar
că n-ar fi rău să-mi fac publice unele dintre frământările poetice. Așa puteam afla dacă ele au sau nu vreo valoare. Un site unde poți să scrii aproape tot ce vrei și, în plus, interactiv a fost o provocare pentru mine, un fel de mănușă aruncată, ridicată și cu lupta posibil a fi câștigată, dacă știi să mânuiești floreta scrisului.

Surprizele nu au întârziat să apară. Bune sau rele, au avut un efect transformator. Am râs, am plâns, am vrut să renunț, dar am perseverat. E o adevărată minune întrecerea în a exprima dragostea în cuvinte. Câștigătorii acestei întreceri pot fi în realitate mai mult sau mai puțin fericiți, dar ce poate fi mai frumos decât o țesătură de cuvinte ce prinde viață nouă în sufletele cititorilor?

Mulțumesc celor care au muncit pentru apariția acestui prim volum.

Salut apariția noului număr Literra. Musai cu dublu R :-)
A fost o surpriză plăcută să o găsesc aici și pe o colegă de facultate, pe Camelia Dinu, cu o traducere din Momo Kapor.

Silvia, am petrecut clipe frumoase la traducerea acelei poezii... pe măsură ce înaintam cu varianta engleză găseam și alte sensuri ascunse în varianta română. Mă bucur că există opțiunea traducerilor pe site și sper ca încercările mele timide să aibă oarecare efect la un moment dat. Nu mă întreba în ce sens că nici eu nu știu exact... Traduc de plăcere. Adevărat că uneori se poate pierde sensul înițial al unei expresii, dar țin totuși la un nivel cât mai bun de acuratețe.

Odată, un artist, nu mai știu cum se numește, a invitat la un spectacol mai multe persoane pe care le cunoștea. Le-a spus că totul va avea loc într-o locație pe care el încă nu știe și că va fi ceva restrâns. În dimineața respectivă se strânseseră vreo douăzeci de persoane la locul de întâlnire. O familie venise și cu copilul, bizuindu-se pe ideea că va fi ceva distractiv. Au mers ce-au mers și au ajuns la o casă. Au intrat cu toții în curte și de acolo într-o cameră mare. Artistul le-a spus că trebuie să aștepte puțin, pentru că trebuie să vină cineva cu un microbuz să-i ia și să-i ducă în altă parte. Au glumit ei ce-au glumit, se întrebau de una de alta, când abia dacă și-au dat seama când artistul a ieșit încuindu-i în camera întunecoasă, fără nici o sursă de lumină, unde au fost ținuți până a doua zi, fără nici o legătură cu exteriorul. Ce proteste? Artistul nu a mai auzit nimic după ce a scos cheia din broască și a strecurat-o frumușel în buzunar. A doua zi a apărut mai spre după-amiază, când deja toți erau lihniți de foame și obosiți de frământare sufletească, încât protestele lor au părut niște slabe vociferări. Uite că personala ta mi-a amintit de evenimentul ăsta trăznit, dar plin de învățăminte…

Îmi cer scuze că… inventez formulări… n-ar fi trebuit să folosesc ghilimele, adevărat… :-) am vrut să exprim concis o idee… poate nu reiese din comentariu, dar în principiu nu sunt de acord cu perceperea fantomei și, prin extensie, a ideii de celălalt, ca pe o ființă nevorbitoare, nevăzătoare, lipsită de simțuri, care, prin ultimul vers, se presupune că ar trebui să mai aducă și nemurirea… mi-a fost clar de la bun început că poezia a vrut să fie despre ideea de Dumnezeu sau de iubire mai presus de orice. Totuși nu mi-a lăsat o impresie puternică… în plus, Biblia e scrisă tot de oameni, de aceea nu văd de ce n-ar putea permite modificarea unei simple prepoziții… Că doar s-au schimbat atâtea de-a lungul timpului în privința asta… Poate e vorba de un fel de rugă și nu mi-am dat seama… deși ruga folosește persoana a doua… mai degrabă textul sună a promisiune :-) pentru cine, pentru ce… încă nu reiese.

Adrian Mihalache predă cyberculture la noi la master… încă nu ne-a povestit de acest mutatis mutandis… de la Faust la internet. Unde o fi fost publicat eseul? Îi voi aminti de Zum Sehen Geboren.

o să spun doar ce nu-mi place :-)…

- “mai la adânc” nu-mi sună bine… sună a bâlbâială… a-a-a, aș fi spus: “am să arunc năvodul mai adânc” sau “mai în adânc am să arunc năvodul”… cred că e mai românește prepoziția “în” față de “la”…

- “fantasma tace și e oarbă” – ideea asta nu-mi place deloc… Până și în Hamlet, fantasma vorbește… e drept că nu de la început... “mark me” e primul lucru pe care îl spune…:-) “I will” răspunde Domnul Cătun… observ în subtitlu un firav “pentru tine”… poemul nu prea îmi sugerează prezența celuilalt… totul e la persoana întâi… abia la final apare invitația.

Din cele trei articole despre feminitate am reținut “puterea sufletului” de aici, care nu ține de genul purtătorului. Nu cred în feminitate ca scop în sine, nici ca o esență. Pentru mine feminitatea e un accesoriu al umanității, la fel ca masculinitatea, un fel de amuletă pe care ai primit-o la naștere și uneori uiți că o porți, dar care spune ceva despre tine, așa cum spune vârsta ori locul unde te-ai născut. E un pre-text pentru a trăi într-un anumit fel, pentru a căpăta unele obiceiuri.

A fi slab sau capabil în unele domenii nu ține neapărat de gen. A fi capabil să scrii poezie valoroasă, de exemplu, ține de gen? Nici vorbă. Mai degrabă de nevoia de a crea un segment de logos și aici ajung la identitate, pentru că logosul există pentru identitate. Tema lucrării mele de diplomă a fost identitatea femeii așa cum apare în câteva romane afro-americane. Am aflat unele lucruri pe cât de simple, pe atât de edificatoare: uită-te bine bine la tine, la ce poți, la ce nu poți încă; uită-te în jur să vezi ce poți aduce pozitiv mediului; nu-ți uita oponenții, ei sunt întotdeauna de folos; nu uita trecutul, oricât de urât ar fi fost; treci peste, evoluează. Toate acestea, construite pe frumusețe interioară izvorâtă din propria natură, adesea incontrolabilă și poate de aceea mai interesantă, nu țin de gen.

Există foarte vizibil prejudecata slăbiciunii femeii, sădită încă de la facerea biblică și care mie mi se pare prost înțeleasă. E doar o pre-judecată. Nu e oare minunat că încă de la început femeia își recunoaște slăbiciunea? Ok, sunt slabă, recunosc și mă îndrept. Eu, ca femeie, nu înțeleg ideea de a ști tot, de a putea tot. Mai mult, mai bine, da, oricâtă nebunie ar încăpea la mijoc, dar să vrei să poți tot, să fii peste tot mi se pare excesiv. Într-unul dintre romanele afro-americane pe care le-am studiat, apare ideea că “bărbatul trebuie să dovedească ceva ca să se simtă cu adevărat bărbat”. E povestea unui îmblânzitor de cai, răpus însă de un armăsar negru, sălbatic. Interesant este că un altul după el reușește să îmblânzească acel cal. Romanul, scris de un bărbat, e prezentat prin prisma unei femei care trăiește peste o sută de ani… Mie mi-e clar că ceea ce știu și ce pot s-ar putea să fie nevoie a fi împărțit. Omniprezența implică un grad ridicat de iluzie, e un construct social sau chiar industrie. “industry” înseamnă și “hărnicie”.

O altă temă ce ar putea fi dezvoltată este relația dintre frumusețe și gen. Când ne gândim la frumusețe, de ce se merge preponderent spre feminin? Chiar azi am întrebat pe cineva, un bărbat, care este prima reacție în fața unei femei urâte. A spus că o compătimește. Atunci m-am gândit că primul criteriu pe care l-a avut în minte, a fost cel estetic. Din punct de vedere uman totuși nu cred că e cea mai bună reacție. Nu se poate ca, oricâte defecte ar avea cineva, fizice, morale, să nu aibă câteva puncte forte. Întotdeauna am crezut că frumusețea interioară e mai de preț decât cea fizică. Mediul mă contrazice, dar tot nu mă las. “the good and beautiful” din Lysis se echilibrează cu figura poznașă a preaurâtului Thersites.

acuma ce să mai spun, ai schimbat titlul... good for it! să-mi fie de bine că inspir titluri. :-)

Îmi las un semn pe aici, așa vivacitate mai rar…

Rima e reușită pe ici pe colo, aici îmi place:
“cum, Doamne, iartă-mă, am zis,
să vii să vrei să vinzi un vis?”
Eu aș fi aranjat mai bine taraba, aș fi pus și semne de punctuație după regula clasică… Șirurile de puncte îmi sugerează că lipsesc pasaje...
“Lume, lume,
Nu sunt glume” e memorabil.
Cu bine.