Feminitate și neajutorare

(citiți acest text ca urmare a articolului: Feminitatea – esență sau banal construct cultural )



A vorbi legitim despre bărbat și femeie nu se poate face decît în perspectiva – și logică, și ontologică – a presupoziției reciproce. Existența și demnitatea unuia fiind îndreptățite doar de existența și demnitatea celuilalt. Rostul și onoarea celuilalt neputînd fi concepute decît întemeiate pe grija pentru soarta primului. Chiar perspectivele exclusiviste actuale, dispuse să se dispenseze de celălalt sex, nu-l pot ignora și sînt nevoite să-l introducă pe din dos: homosexualii redistribuie rolurile în cuplu, feminismul îl reține pe bărbat ca perpetuu violator de drepturi.

Emanciparea femeii, în ciuda reputatelor sale victorii sociale, pare totuși să se fi rătăcit într-o luptă sterilă de acaparare a pozițiilor și rolurilor deținute anterior de bărbați. Adjudecarea pripită a acestora (multe construite adesea pe măsura bărbaților), vizate dintr-o irepresibilă cochetărie a competiției, riscă ori să fie mimate superficial, ori să anuleze total o feminitate și așa neglijată compromițător. Femeia feministă reușește doar să imite, cu un real succes social, rolul ofensiv de luptător al bărbatului, însușindu-și și arborînd victorios ticurile ridicole ale acestuia: grandomania agresivă și fanfaronă, brutalitatea învingătorului, psihologia satisfăcută și suficientă a succesului, mitul puterii ostentative – bărbația în aspectele ei cele mai vulgare.

Vremurile, mai mult chiar decît ofensiva feminismului, au detronat totuși bărbatul din postura de deținător necontestat al puterii: privilegiile sale economice, juridice și sociale au fost erodate, devenind tot mai șubrede, frizînd egalitarismul rîvnit asiduu de campania feministă. Puterea însă, în înțelesul ei mai delicat de atribut mitic inalienabil, rămîne legitimată doar prin oficiul poeziei:

„Umplînd încăperea și inima toată,
bărbatul veni de-afară, din zloată,
glasul lui mare făcu să se sperie focul.
suduia lepădîndu-și cojocul.”

Și ea nu poate fi adjudecată nici prin însumarea vindicativelor schimbări sociale, nici prin ancestralele manevre atestate legendar:

„Doamne, fă-mă ca Dalila, vicleană,
cînd o da geană prin geană,
să-i aflu taina și să-l robesc
visului meu pămîntesc.”

Taină fiind, ea poate fi cel mult – dintr-o mărinimoasă și tandră pornire – încredințată, remisă printr-un ritual ce surclasează însă orice veleitarisme combative.

Fapt e că, atunci cînd intențiile le-au fost de bunăcredință, fiecare din cele două sexe/genuri s-a lăsat ispitit de virtuțile celuilalt, rîvnind cu bunăcredință să le dobîndească. Reușind însă numai grație unei inițieri binevoitor asistate de celălalt în propria sa taină.

Bărbatului care s-a molipsit de o incurabilă tandrețe în preajma femeii îi revine încă îndatorirea de onoare de a infuza feminității o doză de aleasă și nobilă virilitate, antidot la bărbăția rudimentară adjudecată deja în pripă și în răspăr. Căci, poate nu doar la noi, bravura feministă s-a grefat pe un fond de neajutorare nerezolvată, refulată în grabă, care face ca autonomia proclamată atît de vehement să rămînă doar o victorie rușinată, oricînd în pericol (dispusă, dacă nu deja pre-dispusă) să cedeze răbufnirilor vulcanice ale aspirațiilor – doar de formă înăbușite – la protecție necondiționată. Femeia cea mai independentă va conchide – în primul moment cînd nu-și va mai supraveghea imaginea feministă – că rostul bărbatului pe lumea asta este doar acela de a răsfăța femeia iubită. Un mod încă eufemistic de a spune că, de fapt, îi convine statutul confortabil și tradițional de întreținută.

Prăpăstioasa neajutorare, cu virtualitățile ei de neputință pătimaș isteroidă, poate fi contracarată numai în măsura în care nu mai vizează cu obstinație uzurparea puterii lumești, ci dobîndirea puterii sufletești, zestrea mitică a bărbăției. Putere ce-i permite bărbatului ca, dintr-un anume fatalism generos, dintr-o cumplită modestie, să fie întotdeauna gata să piardă totul în orice clipă, cavalerește. Putere ce rabdă fără frustrare, fără mînie, fără ranchiună înfrîngerile soartei, își recunoaște cu lealitate și își asumă cu noblețe eșecul, cultivînd un „reconfortant sentiment al dependenței” față de destin, inițiindu-se astfel în „taina de a fi stpăpîn pe puterea care îl stăpînește” (Andrei Pleșu).

Înainte ca orice mitologie să se dilueze pînă la a se pierde fără urmă în fadoarea constructelor culturale, bărbatul e încă dator – poate acesta este cîntecul său etic de lebădă – să deprindă femeia cu gustul nobil și mîndru al înfrîngerii, pentru ca împreună fantasemele celor două genuri să mai poată birui în baladă.