“Furia” lui Marius Ghilezan: fenomenul “Poli” – tribuna ca spectacol și fotbalul anti-sistem

Recent, a fost lansat la Timișoara și la Lugoj volumul “Furia”, romanul de succes al scriitorului Marius Ghilezan dedicat fenomenului Poli Timișoara, văzut de autor în trei ipostaze: echipa de fotbal, spectacolul din tribune și… lupta împotriva “sistemului”. Personajul principal, Cosmin Sfăt, este un “drucker” înfocat al echipei, a cărui existență ajunge să se confunde, atât în momentele de disperare, cât și în cele de euforie, cu evoluția clubului “viola”. La 1-8 cu Steaua, tribuna cânta ca la victorie - Care a fost geneza acestui volum, mult așteptat pe piața editorială? - Totul a pornit de la o discuție la cafea cu antrenorul Jackie Ionescu, mult iubit de timișoreni, care constata în urmă cu un an și jumătate că echipa merge prost și, cu toate astea, la Timișoara avem un adevărat miracol al tribunelor. Asta era tema de meditație: cum se explică acest miracol? Este ceva nemaiîntâlnit: de obicei, lumea se duce la spectacol să aplaude actorii, dar aici erau de aplaudat suporterii. După acel 1-8 cu Steaua, când tribunele scandau ca la victorie, m-am gândit la un… doctorat în psihologie socială. Însă Jackie Ionescu mi-a replicat: ca nimic îți citez aici cinci profesori capabili de asta, însă unul dintre noi are datoria morală față de Politehnica, să scrie o istorie o clubului. În epoca McDonaldizării însă, o istorie ar părea cam plictisitoare, dacă n-are un pic de “saft” în ea. Acest fenomen al Timișoarei, această “renaștere” cum scria pe bannerele din tribună, n-ar putea fi puse în lumină decât printr-o scriitură colorată. Din capul locului am decis că trebuie să literaturizez această istorie, pentru a-i da mai multă valoare. În majoritate, criticii mi-au spus că am izbutit – sincer, mă așteptam să am mai multe “huiduieli” din partea lor, dar vorba americanilor, “bad, good, to be on first page” – adică e mai bine să se comenteze decât să nu se sufle o vorbă. Povestea care colorează mitul - Așadar, echipei “Poli” îi stă bine ca subiect de roman? - Rămân convins că miturile, inclusiv mitul “Poli”, trebuie “colorate”. Spuneam la un post de radio bucureștean că în Grecia, lângă Salonic, există o stațiune numită Paralia. Acolo vin așa de mulți români, încât te simți ca la Vama Veche. Câți dintre acești români știu că acolo era Arcadia, vechea comunitate a poeților din Ellada, câți știu că Arcadia, ca loc, n-a existat niciodată? Dar dacă îi spui unui grec, unui om de cultură despre Arcadia, rezonanța este foarte frumoasă, pentru că a existat mereu acea poveste din spatele mitului. - Cum ați ales personajul principal – acest Cosmin Sfăt, ale cărui urcușuri și coborâșuri din viață se suprapun deastinului Politehnicii? - Mulțimea trebuia personalizată printr-un erou de roman, astfel încât oricine a consumat momentele de agonie și extaz din tribune să se regăsească alături de el. Am pornit de la numele de Sfăt, pentru că este unul tipic bănățean, ceea ce bucureștenii au sesizat imediat: “până și numele l-ai ales din zona ta!”. Nu aveam cum să cuprind 108 ani de istorie a fotbalului bănățean în 300 de pagini. Atunci am construit o saga a unei familii puternice bănățene și cred că așa a și fost – în perioada interbelică au existat familii nobile și în lumea muncitorească. De altfel, mișcările socialiste nu au prins niciodată în Banat, unde s-a construit enorm în perioada interbelică. Marile companii occidentale investeau masiv la Timișoara, Reșița sau Lugoj, situație față de care acum nu putem constata decât un regres. Handicapați în iluzii… - Haideți să revenim la carte. Coperta este oarecum surprinzătoare, înfățișând, pe fondul viola marca Poli, un suporter cu cagulă, într-o postură ce pare cam agresivă. De ce titlul “Furia”? - Pentru că putea să fie foarte bine “Febra”, dar “Febra” a scris-o acel Nick Hornby, care și-a ales ca subiect Arsenal Londra. Cartea mea chiar a fost comparată cu cea a lui Nick Hornby, ceea ce mi s-a părut un lucru extraordinar… Prin titlu și prin copertă, am urmărit să descriu o stare – starea noastră de handicapați în iluzii, din anii ‘70-’80. Eu sunt mai tânăr decât personajul principal din carte, dar am avut șansa de a trăi acele vremuri prin intermediul unor prieteni mai mari ca mine – așa am prins și singurul concert Phoenix la care am asistat în viața mea… Eu sunt convins că manifestările noastre, culminând cu uraganul de furie după 1-2 cu Dinamo în 1987, au fost, de fapt, o revoltă împotriva sistemului, pe care am personalizat-o sub acest nume de “Furia”. Așa cum au spus colegii de la “Humanitas”, eu am descris o frescă. Anul acela, 1986, a fost anul de groază cu Mitică Dragomir, când am reușit în toamnă să batem Dinamo la București, iar ei ne-au retrogradat în ultima etapă la Timișoara mișelește, nu intru în amănunte, toată lumea își amintește… Interesant este că până și un copil de 10 ani îmi povestea despre acea “nebunie”, pe care noi am trăit-o aievea. Știa cine a marcat golul lui Poli (Varga), cine a arbitrat etc. Iată cum mitul se transmite din generație în generație, pe cale orală! - Bine, dar mai este și o altă Poli, cea din anii ‘50, care s-a numit Știința și care a câștigat Cupa României, cu Progresul București în finală. - Imediat după război, prin 46-47, începea să se instaureze regimul lui Petru Groza,cel care a sălășuit o perioadă bună pe la Chizătău (n.r. - comună mare, situată între Timișoara și Lugoj). Trei runde s-a chinuit să acceadă în Divizia A și, după meciuri cu tot felul de echipe cu nume ciudate, gen “Dermata”, Poli a ajuns în 1947 în Divizia A. Au fost niște ani foarte grei pentru o echipă de studenți. Atunci clasa muncitoare încă nu “mergea în paradis”, era perioada când s-au format Dinamo și Steaua, ca echipe ale sistemului, ca “măciuci” ale sistemului, și când spun asta nui vreau să-i ofensez pe suporterii steliști și dinamoviști de azi. Sezonul 1986-87 este o rezultantă a acelor vremuri. Să nu uităm că Steaua a fost înființată prin decimarea echipei Carmen București, a lui Mociornița, iar Dinamo, prin desfințarea Unirii Tricolor și a altor două echipe din zona Oborului… În perioada când partidul nu manifesta atâta interes pentru fotbal, Timișoara a putut să facă performanță. Noi, adică Știința lui Ciosescu, Cădare, Cici Manolache, Dinulescu, băteam cu 6-2 CCA-ul la Timișoara. Așa am câștigat și Cupa României în 57-58, am jucat în Cupa Dunării, nu mă apuc acum să fac istoria clubului, deși există în carte destule “petale” din această frumoasă floare a performanței Timișoarei de-a lungul anilor. Startul adolesecnței și “extratereștrii” de la Glasgow - Cititorii vor regăsi și acel punct culminant al trărilor noastre, victoria din Cupa Cupelor cu Celtic Glasgow. Cum a fost atunci? - Pentru mine, care aveam pe atunci 15 ani, a fost startul adolescenței. Două săptămâni am rememorat golul lui Păltinșan, “Tata mare”, din minutul 81. Apoi a venit meciul retur, încheiat cu fraza memorabilă a lui Nicolae Secoșan: “luminile de pe Arms Park s-au stins, dar gloria lui Poli, nu.” Am înregistrat acest meci (pe casetofon, căci video nu exista pe vremea aceea!) și-l ascultam seară de seară, oferindu-mi momente de fericire cum nu prea aveau atunci tinerii. Era o lume cenușie, nu prea aveam unde ieși… și atunci puneam această casetă. O ascultam cu părinții, cu prietenii, stăteam și visam… A fost prima mea sărbătoare din lumea fotbalului. Pe vremea aceea noi nu eram fani sau ultrași, ne numeam druckeri. Celtic era, pentru Timișoara acelor vremuri, o echipă de “extratereștri”, venită parcă din altă lume. Fotbalul era singurul contact cu Occidentul care ne mai rămăsese. - Este momentul Celtic “declicul” care a născut acel spirit al Timișoarei, care este “personajul principal” al cărții dv.? - Inchiziția sistemului, închiderea culturală și pumnul în gură dat tuturor idealurilor noastre – poate că toate acestea ne-au îndreptat spre stadion. Sunt mulți oameni care ar fi putut deveni actori sau scriitori, dacă sistemul le-ar fi dat o șansă… Mario Vargas Llosa spunea la București extrem de concis, de ce fotbalul este un mare act de cultură: pentru că lumea tinde spre perfecțiune. Fotbalul este organizat pe baza unui set de reguli simple, pe un regulament pe care l-am numit “codul lui Morley”. Acesta a fost instituit în 1863, într-o tavernă din Londra, în plină recesiune economică. Atunci, marii gânditori ai Coroanei britanice au hotărât că trebuie să existe o supapă pentru muncitorime și s-a înființat acest regulament. I-am dat numele “codul lui Morley” pentru că acesta a venit în seara respectivă și în trei ore au pus la punct acest regulament, care s-a dovedit viabil, pentru că a rămas în vigoare după 150 de ani… - De altfel, fotbalul și literatura nu se resping. O dovedește cu prisosință cartea dv. dar și un volum apărut tot în acest an la Humanitas, “Fanionul roșu” de Radu Paraschivescu, în colecția Arena (n.r. – carte premiată la Concursul de jurnalistică sportivă “Ioan Chirilă”). - Da, de altfel, Radu este și redactorul meu de carte, el are avantajul că a trăit câțiva ani în Banat și înțelege specificul zonei. De altfel, el mi-a temperat pornirea de a reduce din regionalisme, spunându-mi să le las așa cum sunt, pentru că dau bine în context. Cât despre Colecția Arena, trebuie să spun că - oarecum paradoxal - acest volum a apărut în afara ei, dar asta a fost dorința lui Gabriel Liiceanu. Fotbalul a fost sursă de inspirație pentru Viorel Marineasa, Marcel Tolcea, Ioan Chirilă, ca să dau doar câteva nume… Poli a făcut pentru Timișoara mai mult decât orice departament de relații publice! - Cum au receptat tinerii acestă carte care vorbește mai mult despre anii 80, “obsedantul” deceniu al generației noastre? - Am făcut un chestionar pe care l-am distribuit la trei librării din Timișoara și am descoperit că mulți tineri au cumpărat cartea. Este un lucru îmbucurător că ei citesc cu atâta poftă trecutul, am făcut un lucru bun pentru ei rememorând acele momente. - Este aici o legătură între generații, “microbul” care se transmite ca o ștafetă? - Evident, în finalul cărții, personajul principal, aflat în preajma morții, își scoate la vânzare locul din tribună, “Policardul”, pe care îl transmite mai departe unui suporter necunoscut, care-i va deveni, fără să știe, urmaș. Cât despre “obsedantul” nostru deceniu, vă dau dreptate, dar nu vreau să se înțeleagă că anii 80 au fost întru totul o pată de întuneric. Omul are capacitatea de conservare și adună în jurul său prietenii, iar în acel grup încearcă să se bucure. Dinamismul, culoarea și exuberanța tribunelor stadionului de azi “Dan Păltinișanu” se ancorează în acel deceniu. Niciunde, un lucru de valoare nu poate să existe fără o tradiție. Acele nopți nebune, de euforie sau de deziluzii, de căderi spectaculoase sunt esența nebuniei de astăzi… După acel 1-8 cu Steaua, când tribuna cânta ca la victorie, s-au scris – am numărat eu – peste 45 de editoriale, au fost și emisiuni în Germania, în Franța… ce departament de P.R. putea face mai mult pentru numele Timișoarei?!