Viva la Revolucion! Cu machetele în lanul de porumb

Pe locul unde a repausat În Veci Fericitul Willy s-a pus acum un indicator de aluminiu care anunță sec, cu litere adezive, decupate la ordinator: „Pericol de înec”. Bineînțeles că șmecherii care-și fac veacul la cârciuma „Nana” din apropiere - „bombă” de pierzanie cunoscută drept „barul unde se urlă” – au dezlipit literele respective, formând anagrama „Pericol de cîne”. Mesajul era valabil și în urmă cu un sfert de secol, când haitele de cotarle comunitare bântuiau, băloase și belicoase, stufărișul încâlcit de pe mal. Prin ’86, într-o iarnă crâncenă, întinderile astea înghețaseră într-un stop-cadru ireal, ce amintea de fantasmele unor armate transparent-albăstrui, aflate în plină încleștare. Iar nouă ne înghețase, la propriu, zâmbetul pe buze. Dârdâiam prin microraioane aidoma lui Hibernatus, cu termometrul înțepenit la 14 grade. În cutiile de beton ale apartamentelor, dormeam tot familionul într-un pat, cu cățel, cu purcel, iar dimineața, când plecam care încotro cu treburi, mai dădeam ceva țoale jos de pe noi... Arme împotriva frigului nu prea aveam, căci reșourile și radiatoarele noastre se dovedeau neputincioase în fața deselor întreruperi de curent, atent planificate de edilii orașului, care urmau fără abatere politica națională bazată pe economie la sânge, rații, cupoane și cote. La bloc, cele mai bune izolatoare termice se dovedeau a fi bibliotecile, iar cărți aveam din belșug, salvă Domnului, că erau ieftine. Făcea furori în epocă „colecția punga”, în care o carte citibilă era plasată într-o pungă, la pachet cu opuri ale poetului de curte Gurakakuru sau creații ce aparțineau curentului „realismului socialist”, resuscitat de Ceaușescu după istoricele sale vizite la „pretinii” din China și mai ales din Coreea de Nord. Din colecția asta – „punga”, îmi încropisem o mică bibliotecă cu romane latino-americane, care aveau un farmec deosebit, mai ales când erau citite pe timp de iarnă, lângă caloriferul mort. Cu degete țepene și albe, întorceam pe rând foile „Toamnei patriarhului” de Gabriel Garcia Marquez, „Recursului la metodă” al lui Alejo Carpentier sau „Războiului sfârșitului lumii” de Maria Vargas Llosa. Citeam cu înfrigurare – la propriu! – „Colonelului nu are cine să-i scrie” (silabiseam „El co-ro-nel no ti-ene qui-en le es-cri-ba”) și „Cronica unei morți anunțate” de Marquez, „Abbadon, exterminatorul” de Ernesto Sabato, despre „războiul murdar” din Argentina, „Cartea de nisip” a lui Borges, geniul aproape orb (apropo de orbire, mai lecturasem „Cărțile și noaptea”, na că mi-am amintit-o și pe asta), „Cronici din La Rinconada” a chilianului Lautaro Silva Cabrera (ce n-aș fi dat să mă duc într-o zi la școală și să mă prezint: Lautaro Silva Cabrera!, și să-i las pe toți bujbe) – despre taurul cel tânăr și ghivolul cel bătrân de la fermă – dar în variantă umană și care râvneau la aceeași femelă, în fine, tot felul de minunății din astea. Pentru „atmosferă”, citeam și literatură comunistă. Era unul Jesus Diaz care se apucase în 1968 să scrie despre revoluția cubaneză a lui Castro o carte al cărei titlu suna bine: „Los anos duros”. Ai dracu’, „Anii duri” ai lui nea ăsta erau paradis curat față de anii noștri cei duri! Îi urmăream pe eroii bărboși ai romanului, cum înaintau ei hotărâți și nădușiți prin junglă, încrezători în trimful revoluției, până la clipa finală (sau fatală, după caz), fără să-mi dau seama că, peste ani și ani, le voi împărtăși experiența. Eram în primul an de stagiatură la fabrică și se dăduse semnalul să plecăm la „munci”, pentru a-i ajuta pe agricultorii patriei să-și împlinească normele record la hectar. Zis și făcut. Îmbarcați într-un șir de autobuze dărăpănate, ne îndreptam în coloană spre satul Visag din apropiere de Lugo, acolo unde trebuia să culegem porumbul ce creștea în șiruri nesfârșite, pe coama unor dealuri care, cel puțin de la distanță, nu se arătau deloc prietenoase. Nu mai fusesem niciodată la Visag, dar ideea mi se părea simpatică, din moment ce mă dădeam în vânt după grupul new-wave „Visage”, care spărgea topurile anilor ’80 cu o piesă fenomenală – „We fade the grey”. Dar de la Visag la „Visage” era cale lungă... În fine, mi-am adus aminte de „Los anos duros” când genialii noștri șefi de la fabrică hotărâseră să ne înarmeze ca pe acei „barbudos” ai revoluției cubaneze, cu... machete! Partea proastă era că machetele erau făcute din pânzele uzate ale ferăstraielor mecanice, care, ascuțite ca niște lame de ghilotină, ar fi trebuit folosite la tăiatul tuleilor... Cu sculele astea, groase, grele și periculoase, înaintam, noi prin „jungla” de la Visag, îndârjiți ca oamenii lui Che Guevara. Odată intrați în lan, cum nu se mai vedea om cu om, ne-am dat seama că nici supraveghetorul nu se mai vedea cu omul... Și-atunci, companeros, haideți să ne facem curaj! Maistrul Gyozo, un ungur cu mustăți falnice, care lucra pe post de tehnician în atelierul nostru de proiectare, a scos din tolbă o sticlă de palincă trăznet, care avea darul să treacă lucrătorul socialist pe pilot automat. După cules, într-o atmosferă destinsă, revoluționară, a urmat tăierea tuleilor. Înfierbântați de palinca lui Gyozo Bacsi, dădeam cu macheta în tulei ca-n dușmanul de clasă, minunându-ne și noi de câtă dexteritate eram capabili! Dar, „a la guerre comme a la guerre”, licoarea ungurului începea să-și facă efectul asupra subiecților umani, atât de fascinanți în diversitatea lor. Cel mai rău a suportat-o un stagiar oltean, școlit la Electro-Mecanica din Craiova, facultate poreclită de restul lumii drept „școala de arte și meserii”, căci absolvenții nu erau nici tehnici, nici mecanici, nici cal, nici măgar... Dar olteanul ăsta, ca toți oltenii, se descurca bine la fotbal. După numele unui fotbalist argentinian în vogă pe atunci, îl poreclisem Caniggia, că pe teren era fentos și driblangiu, iar el își intrase în rol, alerga scuturând din pleata lui blondă, se aruna pe spate după fiecare gol, apoi rânjea, cu orgoliul tipic: „v-a tras-o iar Canighia!”, așa zicea, cu „ghi”, n-am înțeles niciodată de ce. Cum n-am înțeles de ce insista pe atunci Ceaușescu să boteze din nou Craiova cu numele dac de Pelendava. Înțelegeam că dava însemna „cetate”, dar de unde venea Pele - de la pielea bășicii sau chiar de la numele fotbalistului cel celebru?! Pe scurt, olteanul nostru era un tip gata să pornească, fără prea multă gândire, orice inițiativă nebunească. Pe când colegii săi din intelectualitatea tehnică trăgeau de timp, conștienți că premiul pentru munca terminată este o nouă sarcină, trecându-și din mână în mână valoroasa sticlă de pălincă - ce părea să nu se mai termine, „Canighia” i-a șocat pe toți. Agitând macheta în aer, el anunță: „Bă, eu mai iau un rând!” și dispăru între tuleii galben-maronii. Nici n-am apucat să-l întrebăm: „te-ai dilit de tot?”, întrebare la care știam răspunsul dinanite, că din din lanul foșnitor a răsunat un răcnet cumplit! Ne-am repezit cu toții și, după câțiva metri, l-am găsit pe sărmanul „Canighia” dându-se de ceasul morții, culcat la pământ și ținându-se de un picior. Matol cum era, reușise să-și împlânte macheta în laba piciorului drept, iar acum sângele îi țâșnea prin spintecătura pantofului de sport. Groaznică imagine! Până la urmă, l-a luat salvarea și „Canighia” a fost recuperat. În treacăt, șefii au remarcat damful de pălincă, dar s-au făcut că nu-l bagă în seamă. În treacăt, am uitat și noi imbecilitatea dotării armatei de lucrători cu cuțitoaiele alea periculoase, și n-am mai făcut caz. Eram chit. Singurul cu probleme a rămas accidentatul „Canighia”, a cărui absență de pe teren a făcut ca echipa Proiectanților să ia bătaie sistematic de la rivalii Tehnologi. Iar el, săracul, se chinuia de pe margine, fumând țigară după țigară și dând indicații răgușite ca fostul selecționer argentinian, Cesar Luis Menotti, în finala Campionatului Mondial. Degeaba! Așa erau anii aceia, „los anos duros”, anii duri. Dacă nu făceam haz de necaz, am fi înnebunit toți, precum „Canighia”. Viva la Revolucion!