Despre verile când Lucian Blaga scria în „casa de la vie”

Ana Dorica Blaga (căsătorită Bugnaru) este fiica marelui poet Lucian Blaga. Stabilită la București, a luptat o viață întreagă pentru editarea operelor complete ale tatălui ei, care s-a aflat foarte aproape de un Premiu Nobel în 1956. Drumul i-a fost barat de autoritățile comuniste din propria-i țară, care l-au declarat mai târziu autor interzis. Lucian Blaga a trăit alături de soția lui, Cornelia Brediceanu, timp de doi ani la Lugoj, iar amintirile despre „casa de la vie” au rămas până azi în arhiva de familie. - Doamnă Dorli Blaga, ce a însemnat perioada lugojeană pentru familia dumneavoastră? - Aceste amintiri, inclusiv cele legate de Lugoj, au apărut într-o carte apărută la Cluj, la Editura Casa Cărții de Știință și intitulată „Cornelia Blaga Brediceanu – Jurnale”. Sunt jurnale ale mamei mele, cu prezentarea ramurei lugojene a familiei Brediceanu de pe la 1800 și ceva, ediția fiind îngrijită și comentată de mine. Tatăl meu și-a făcut studiile la Viena, iar mama la Brașov, apoi în Elveția, iar liceul și universitatea la Viena. Acolo, la Viena s-au cunoscut părinții mei. Ei s-au căsătorit la Cluj, în anul 1920 și au stat acolo până în 1924. Din 1924 și până în 1926 au locuit în casa avocatului Coriolan Brediceanu și a bunicii mele. Pentru că mama era medic stomatolog, ea și-a deschis acolo un cabinet, chiar în partea mare a locuinței, care mai există pe strada Făgetului, la numărul 4. Părinții mei locuiau în cealaltă parte, acolo unde fuseseră birourile lui Coriolan Brediceanu. După aceea, în 1926, au plecat în diplomație(n.r. – a fost atașat și consilier de presă în Polonia, Cehoslovacia și Elveția (1926–1936), subsecretar de stat la Ministerul de Externe (1936–1938) și ministru plenipotențiar al României în Portugalia, 1938–1939). Vara, tata își petrecea lungi perioade de timp la via din Lugoj, iar mama se ducea și ea pe jos până la vie să-i fie alături. Tata scria acolo, la via lui Caius Brediceanu, în așa-numita „casă de la vie”. A scris mult acolo, în acele veri. Era via lui Caius, nu a lui Coriolan, că aceea fusese vândută când acesta a murit. Caius era foarte bine situat din punct de vedere material și era foarte generos din fire față de familie. A cumpărat altă vie și acolo și-a făcut casa și gospodăria. Toți din familia Brediceanu, și Tiberiu și descendenții, puteau beneficia de această vie. - Vă amințiți casa de la vie? - Îmi amintesc că m-au dus la vie când aveam un an, am stat puțin acolo pentru că fusesem și la Sibiu. Dar am revenit la Lugoj când s-au sărbătorit 80 de ani ai bunicii mele și-mi amintesc că a fost foarte frumos, erau acolo toate rudele – și familia Dobrin, mama și frații... Mama adusese niște lampioane de la Viena și s-au pus în toată grădina viei, căci masa era afară. Asta a fost în 1936. După aceea, n-am mai fost la „casa de la vie” până în 1943. Atunci am venit dintr-o vizită unde fusesem invitați imediat lângă Craiova, cu mama mea și am stat câtva timp la Lugoj, eu eram în vacanța de la școală. - Am înțeles că această casă de la Lugoj se transforma într-un salon generos unde erau invitate personalități culturale ale vremii... - Da, era de exemplu familia lui Filaret Barbu, cu Gelu Barbu când era mic, pentru că ei erau și rude mai îndepărtate cu familia mamei. Dar prea multe nu pot să vă spun despre aceste serate culturale. Gândiți-vă, eu m-am născut în străinătate, în 1930, în Elveția, la Berna. O lună am stat acolo în 1931, când aveam un an și mă aduseseră prima dată în România. Apoi am plecat la Sibiu, la fratele tatei, unde era și cealaltă bunică a mea. Dar Lugojul a fost primul contact cu țara. Am revenit la Lugoj la mijlocul anilor ‘80 cu fiica mea, pe când era copil. Am vrut să afle pe unde a stat Blaga și am stat de dimineața până seara, apoi am plecat la rudele noastre din Timișoara... - Ce a însemnat pentru dumneavoastră reeditarea și îngrijirea operei marelui Lucian Blaga, într-o perioadă când regimul comunist l-a trecut la index ca autor interzis? - Tatăl meu a lăsat în urmă o vastă operă – eseuri, poezii și piese de teatru, pe care eu le-am adunat într-o mare ediție de autor, de 12 volume. La Lugoj, a scris niște cicluri de poezii și o serie de piese, lucruri care se regăsesc și în paginile sale de jurnal. Ca să vă răspund la întrebare, eram amenințată, pur și simplu. Acum în mai se împlinesc 50 de ani de la moartea tatălui meu. Era internat la Cluj, grav bolnav, avea cancer și mai avea de trăit doar două-trei luni. Deși era un autor interzis, pur și simplu eu am inițiat publicarea operei. De ce? Pentru că nu voiam să-l văd că moare supărat. Atunci am inițiat eu, personal, ca să se tipărească acel prim volum mic de poezii care a apărut în 1962, de fapt. Dar toată inițiativa am avut-o eu. După aceea am mai editat câteva volume sporadice. Ediția aceea mare de 12 volume de autor am început-o tot eu în 1970, respectând editorialul și testamentul lui. Am publicat tot, inclusiv filosofia, partea de poezie – două volume, toate fără prefață. M-am limitat la o singură prefață generală, semnată de istoricul și criticul literar Șerban Cioculescu, pentru că am considerat că opera lui Blaga n-are nevoie de alte prezentări. A fost foarte greu, pentru că eu am fost cea care m-am bătut cu cenzura și cu toate opreliștile, dar uite că am reușit! - Lucian Blaga a fost foarte aproape de a primi Premiul Nobel. Ce ne puteți spune despre acest moment? - Propunerile ca lui Lucian Blaga să-i fie acordat Premiul Nobel pentru literatură au venit numai din Occident, mai exact din Italia, din Franța și din Spania. Însă regulamentul Pemiilor Nobel cerea și acordul țării unde se află scriitorul, iar Constanța Crăciun, ministrul culturii de atunci, evident că nu și-a dat acordul. Asta era în toamna anului 1956. Adică era recomandat de Occident, iar drumul spre Premiul Nobel i-a fost barat în România! În același timp, atunci când se discuta la Stockholm despre acordarea Pemiului Nobel, Zaharia Stancu, care era președintele Uniunii Scriitorilor, a făcut un drum până acolo. Tata bănuia că scopul lui era să lanseze alte chestii negative pe seama lui. Cert este că i-a lipsit asentimentul de aici, din România. Constanța Crăciun și conducerea de partid au refuzat! - Câți candidați mai erau la ora aceea în discuție? - Mai erau doar doi candidați: tatăl meu și un spaniol, Juan Ramon Jimenez. Erau în „finală” , cum s-ar spune la alegerile de acuma. Culmea e că Jimenez trăia în exil. Luptase în Războiul civil și se refugiase în Puerto Rico, pe timpul dictaturii lui Franco. Așa a fost, așa s-a scris istoria. - Aveți de gând să reveniți în Banat? - Da, și asta curând, înainte de Duminica Floriilor, adică 17 aprilie. La Timișoara va fi o premieră cu piesa „Meșterul Manole” a tatălui meu. Manifestarea se desfășoară sub înaltul patronaj al Mitropoliei Banatului, iar Înalt Prea Sfinția Sa, Mitropolitul Nicolae Corneanu mi-a trimis invitație. Cu două-trei zile înainte de spectacol, voi cere Mitropoliei să-mi dea o mașină să fac o vizită la Lugoj, măcar și pentru două-trei ore. Vreau să văd cimitirul și casa bunicilor. Ultima dată am fost la Lugoj în 2003, cu prilejul unei manifestări dedicate lui Blaga și îmi amintesc că am fost foarte bine primită și găzduită atunci.