\"Înhamă caii, mergem la Karlsbad!\"

Stăteam în palatul acela superb, în Palatul B., o să-i spunem Palatul Baroc, la sugestia prietenului de cursă lungă Laurențiu N., scriitor și el, ca să n-avem vorbe. Era acolo la etaj o încăpere imensă, transformată în bucătărie, deși putea adăposti lejer un apartament cu două camere. Vara, pe masa cu mușamaua reprezentând o domnișoară abandonată pe spate ca o păpușă Barbie, dar îmbrăcată în costum din secolul XVIII, spre care se apleca insinuant un june în uniformă de paj, trona un bol mare cu cireșe (contribuție a simpaticei vecine, inginer agronom, care experimenta... concubinajul în acei ani periculoși) și o sticlă de suc de soc, tocmai cules de pe malul Timișului, de undeva de la Moara Șpănească. N-aveam Coca Cola, trebuia să improvizăm...
Așadar, ședeam într-un palat adevărat, o bijuterie arhitectonică ce poate fi admirată și astăzi, a cărui fostă proprietară, femeie absolut remarcabilă, trăia înghesuită cu resturile avutului ei într-o singură încăpere, din cele vreo 70 câte avea impozanta clădire. Îmi amintesc bine ușa înaltă, crăpată și cartea de vizită îngălbenită, pe care scria cu caractere elegante, din alte timpuri: Lea dr. Bejan. Dincolo de ușă, un talmeș-balmeș de mobile sculptate, îngrămădite ca într-un depozit, scaune stil, învelite în hârtie grosieră, puse cu picioarele în sus pe șifonierul masiv, tablouri mari și întunecate, din care vag distingeai chipuri prelungi, scene sobre de familie sau peisaje îndepărtate și stranii... În această încăpere fascinantă, patul bătrânei constituia singura „insulă” oarecum eliberată de aglomerația pe metru pătrat, gemând din greu sub povara anilor, a madrațurilor grele și a pernelor îmbâcsite, în tonuri maro-purpurii.
„Exilată” astfel la 90 de ani, venerabila doamnă dezvoltase o relație specială cu cine te-ai fi așteptat mai puțin – și aici mă refer la mătușa mea „Balaurul”, de al cărei apartament o despărțea doar o ușă. Uneori, în toiul nopții, bătrâna își amintea de vremurile bune și bătea cu putere în ușă: „Înhamă caii, că mergem la Karlsbad!” Iar mătușa își intra repede în rol, cu ochii cârpiți de somn: „Îndată, doamnă, dar drumul e lung și trebuie să mâncați ceva mai-nainte!” După micul festin nocturn, bătrâna adormea împăcată, iar noi o duceam în pat ca pe un copil cu visuri fericite... N-a mai ajuns la Karlsbad, dar „Balaurul” a fost acolo și pentru ea, sau în numele ei, evident, fără caleașcă, întorcându-se doar cu o cană albastră de porțelan, pe care erau gravate, la modul turistic și banal, două cuvinte: Karlovy Vary.
Acum, după mai bine de trei decenii, strâng cana în mâini, cu pleoapele strânse, invocând un fel de „duh al lămpii”, care să-mi aducă înapoi tot decorul acela somptuos, aflat într-o splendidă degradare. „Moonika, Mooonika” – din bucătărie, bătrâna o striga pe vară-mea, cu glasul imposibil de confundat și accent prelung pe „o”. Mă fofilam și eu, nepoftit, printre picioarele lor, priveam la tablorile în tonuri sepia ce-o dezvăluiau, în lumina aceea difuză, la modă în epocă, pe Lea cea tulburător de frumoasă, în tinerețile ei, ca o păpușă cu cap de porțelan, ascuns când de voaletă, când de evantaiul cu pene. Lea, ce nume, Leeea mi se părea mai potrivit, așa trebuia s-o cheme, ca pe Mooonika noastră, desigur, cu particula kappa adăugată cu de la mine putere, în concordanță cu ambianța.
Ca să nu mă plictisesc, îmi puseseră în brațe o cutie cu poze vechi. Înregistrând-o cu coada ochiului pe vară-mea, cum își nota sârguincioasă rețeta de prăjitură, descifram cu greu declarațiile de dragoste sau dedicațiile caligrafiate cu cerneală, încercând s-o recunosc pe frumoasa din anii ‘20 în bătrâna ce trebăluia într-un capot albăstrui și ponosit, ce-i dezvelea gleznele elefantine, umflate și brăzdate de vene violacee.
În bucătărie era cald și plăcut, mirosea a mere, a rachiu și mucegai, priveam prin fum tingirile de alamă, lavoarul masiv, acoperit cu mușama și gravurile ce înfățișau niște animale scheletice, sub care se aflau texte scrise cu caractere gotice.
Erau cățelușele doamnei Lea, premiate pe vremuri la concursuri, la Viena... auzi, creaturile alea cu coaste proeminente luaseră premii la Viena, îmi venea în minte, aiurea, atunci când traversam Podul de Fier, zgâriindu-i balustrada cu o monedă de 15 bani. Aveam un ritual al meu, nu treceam podul fără un bănuț la îndemână. Mai târziu am aflat că, pe vechea punte de lemn dintre Lugojul român și cel german, căruțașii chiar plăteau vamă, în creițari, kreuzer, moneda vremii, iar cele patru dughene de la capetele podului erau gheretele vămii.
Așa se face că astăzi sunt împăcat – mi-am plătit în felul meu trecerile peste Podul de Fier, spre Palatul copilăriei, acesta lăsându-mi în schimb intacte amintirile anilor cinematografului, pentru a le duce spre nicăieri...