Monica Manolachi

America are într-adevăr multe păcate, dar după un masterat de studii americane pot spune că am învățat foarte multe nu numai despre America, ci despre ceea ce se petrece în jurul meu, cu mine și cu cei de lângă mine. Poate că pe meleagurile astea ale noastre nu contează atât cum e America, ci prin ce ochi o vezi. Întrebarea care m-a urmărit în ultima vreme a fost dacă am parte de un adevărat Vergilius pentru a-mi crea propria imagine despre America ori mă las înghițită de imaginile pe care le întâlnesc?

Cât despre pragmatism, pe acesta l-au moștenit de la englezi, dar, deși dă rezultate incontestabile în diverse domenii printre care și în cultură, eu una nu l-aș idealiza cum nu idealizez nici un alt ism. Vezi comunismul pe care în clipa asta e la modă să îl urăști. Dar câți n-au ajuns la burse în străinătate tocmai datorită unor politici de stânga puse în practică în țările respective?

Orice teorie dusă la extrem poate fi nocivă. Lumea e diversă și o parte dintre americani înțeleg asta.

Părerea mea este că dacă țin la distanță răul, dacă eu mă cred bunătatea și perfecțiunea în persoană și dacă nu există pe pământ decât eu și răul, atunci răul n-ar avea niciodată cum să învețe ce este lucrul bun. Un pic de rău este în fiecare, dar asta nu este ușor de înțeles. Mai grav este când picul pare enorm și sunt afectați copiii.

Ce-ar fi să aplicăm teoria relativității la morală?...

Măi, Hanna, tu știi că eu m-am gândit la tine azi? Cred că auzisem drujba... sau bâjba.

Înițial am înțeles că te adresezi mărilor, având în vedere mările de peste țări... pardon, țările de peste mări.

Îmi place cum ai pus în scenă relația dintre tăcerea fetei și paiul de produs baloane de săpun. Dacă perisabilitatea poeziei poate fi exprimată și prin imaginea unui balon de săpun, atunci e clar că paiul – un simplu obiect în aparență – poate juca un rol important în creație, devine subiect.

Chiar dacă textul e lung, citit în liniște, transmite povestea schimbării dramatice a lumii de pe „strada de la fereastra mea”, urmărită cu multă pasiune, nostalgie și înfrigurare printr-un ochean interior.

Ar fi multe de adăugat și despre „tăcerea fetei”, iarăși un subiect interesant. Când faci baloane, ai gura ocupată și nu poți vorbi. Așa și cu poezia. Însă, dacă paiul tocmai este pe cale de dispariție, ceea ce poate fi dureros la un moment dat pentru că e o pierdere a jucăriei, privind prin ochean poți să vezi ce se întâmplă și să și vorbești despre, să înțelegi.

Mai pe scurt, poemul are logică. Rețin „secretul”:

“se contractă într-un anume fel mușchii feței oamenilor care nu cred ce le spui / iar eu am posedat dintotdeauna harul de a citi extrem de bine
nuanța de îndoială pe chipuri, oricât de buni actori ar fi cei pe care-i / privesc în directa îndoială”

:)

Un portofel defunct crăpat adăpostește un pui de vrabie
Ciocul roșu al posibilei păsări
Desparte memoria unei aripi de iluzia unui cuib

Sau poate altfel. :) Pluralul din titlu îmi spune că portofelul nu e la prima lui experiență devoratoare.

Iartă-mă dacă am părut că nu am înțeles...uneori îmi place să întreb pentru a-l face pe celălalt să vorbească.

Îmi place cum ai conturat sentimentele fragile pe care le simte un copil în preajma Crăciunului. Extrapolarea la fragilitatea de acum e discutabilă.

Din păcate, pe mine nu au reușit să mă ducă prea mult cu lugu lugu lui Moș Crăciun. Dar pe vremea aceea era de fapt Moș Gerilă. Gelilă. Una pentru că descopeream \"ca din întâmplare\" prin dulapuri cadourile pe care urma \"să ni le trimită de la Polul Nord\" soră-mii și mie. Și a doua pentru că nu știu cum se făcea, dar Moșu avea mereu teniși, blugi și ceas modern la mână. Iar mustața de vată i se dezlipea uneori. Pe cine să mai crezi?...

ultimul vers vrea să spună că nimicul avea un rost cândva?

am observat că ziua de joi se găsește în mai multe poezii de-ale tale.

are o semnificație anume pentru tine?

de ce nu luni? de ce nu marți?

Mă dau în vânt după poveștile din copilărie, mai ales când se petrec în locuri pe unde nu am fost niciodată.

La câțiva ani după ce m-am mutat din zona unde mi-am petrecut copilăria până a intra la liceu, am trecut întâmplător pe strada unde jucam „flori, fete, filme sau băieți, cântece sau cântăreți”, unde alergam urlând ca disperații la „fața”, la leapșa sau de omul negru, unde săream elasticul, unde ne inițiam în relații de familie jucându-ne „de-a mama și de-a tata”, unde renunțam la cuvinte pentru a înțelege gesturile de la mim și unde se petreceau tot felul de lucruri minunate sau îngrozitoare, de care în clipa asta nu-mi mai amintesc. Am impresia că prin rememorare poți să treci peste sentimentul nemilos de trecere a timpului.

Cred că ar fi mai ușor de citit dacă ai lăsa niște spații din când în când între paragrafe. În privința conținutului, aș mai insista asupra micilor mari evenimente și asupra dialogurilor. N-aș uita nici descrierea locurilor și nici nu m-aș încuia într-o sinceritate uscăcioasă.

Am zâmbit pe ici, pe colo, semn bun adică.

Mai demult, comparând serbarea Paștelui pe la noi cu serbarea Paștelui în Occident, un preot afirma că esticii nu sunt preocupați numai de serbarea înălțării ca și cum ar fi doar o traiectorie îndreptată spre ceruri, ci și de coborârea prin tainițele ființei care până la urmă tot o urcare poate fi.

Poate că aș fi folosit alt verb în final în locul lui \"a se prăbuși\". Poate sunt subiectivă, dar cred că înaltul când coboară nu se prăbușește, dacă este cu adevărat înalt. E ca și cum la vizita în infern, poetul Vergiliu și Dante s-ar fi făcut praf și pulbere. Pe de altă parte, \"a se prăbuși\" nu înseamnă doar dezintegrare, ci și căderea întregului cu posibilitatea de a se ridica, dar pe mine m-a dus întâi gândul la primul sens.

Bun venit pe aici.

\"fiindă\" mă duce cu gândul și la \"fiend\". dar unde nu mă poate duce?

textul e destul de scurt și culoarea bine aleasă pentru a putea fi citit pe verticală.

Dana, îmi place cum te iei te guler și, speriată puțin de propriul gest, dezvălui lucruri pe care altfel nu le-ai fi aflat. Îmi plac acele imagini ale trecerii, fie că sunt explicite ori implicite.

În versul \"lung prelungul oval al feței tale de acum îi adoarme și dimineața trezește\" mi-e neclar dacă ultimele două cuvinte sunt o inversiune sau nu... probabil că așa este, dar m-a încurcat la citit.

Acesta este hypertext. Din câte știu, hypertextul este un text scris într-un limbaj înțeles și de un echipament tehnic și care permite utilizatorului (uman) să acceseze anumite locații de pe web sau alte documente electronice. Este un limbaj înțeles și de om, și de computer, în cazul de față. Este tocmai ceea ce nu se vede și toată lumea se întreabă unde este. Efortul de creație a acestui limbaj (pentru că nu este ceva dat, deși nici limba română nu este în totalitate un dat) este într-adevăr invizibil, dar prezent în adâncurile chaturilor, în memoria pasivă (?) a internetului, în interstițiile electronice ce au dus la dependență de internet și, până la urmă, la interdependență socială, culturală. După mine, mai departe se va vedea poate mai clar care este natura acestei interdependențe. Poate că vizuala aceasta nu este încărcată de atâta emoție încât să impresioneze imediat, dar, după cum se vede, ridică probleme. Depinde de fiecare ce zonă senzorială îi este atinsă și cât de receptiv este la anumiți stimuli. La un moment dat, secvența de limbaj din spatele acestei imagini a fost inventată de un om. Ce făcea în clipele acelea nu avem cum să știm. Poate tocmai îl părăsise iubita, poate i-a venit în minte după ce s-a răzgândit la sinucidere, renunțând să se mai arunce de la balcon, poate că tocmai refuzaze un pahar de vin. Cine să mai știe detaliile astea și cum îl cheamă? Și totuși fără acea secvență de limbaj inventată de, să zicem, părăsitul, răzgânditul, semi-beatul inventator, astăzi nu ar exista acest spațiu.

Mihai, de ce trebuie să ne raportăm mereu la Naum? Nu că nu ar fi avut idei interesante, dar ar fi nevoie de niște argumente, dacă tot ceri argumente de la partenerii de discuție.

Că doar \"în fața nopții\" n-o fi subiect!...

Am înțeles \"ea,... și-a scos miezul\", dar poate altcineva sau altceva și-a scos miezul și nu am observat... Se mai întâmplă să se strecoare virgule între subiect și predicat atunci când ele se află la depărtare.

Ba se poate spune că vizuala de mai sus are un mesaj profund. Într-o lume guvernată de semne, femeia pare adesea un manechin ambulant fără mâini, o afrodită demitizată aruncată într-o vitrină, la care eventual se mai uită câte un electrician când înlocuiește becurile și se strâmbă că e plină de praf. Norocul vine de la vânzătoarele/vânzătorii care își văd de treabă reamenajând vitrina, mulțumindu-i pentru becurile schimbate. Diferența dintre imaginea femeii în poeziile cu filon clasic, pe de o parte, unde nu contează dacă e ridicată în slăvi sau luată în derâdere, ci pur și simplu că se scrie despre ea (și a scrie despre ceva știm bine că implică uneori vicioasa relație subiect-obiect), și, pe de altă parte, femeile reale care au trăit alături de poeți, față de care unii dintre ei și-au manifestat recunoștința numindu-le muze (nu insist cu exemple), după părerea mea duce de multe ori la o disproporție între cum te văd alții și cum ești de fapt. Uneori distanțarea aceasta este bună pentru că poți să faci comparații cu tine însăți, cu ceea ce crezi tu despre tine, dar, dacă înstrăinarea este sistematică, atunci apare o problemă ce nu poate fi rezolvată cu mijloace clasice. De aceea, în orice domeniu, inovarea este binevenită.

În plus, într-un spațiu unde se scrie mult și stereo despre femeie, o femeie care scrie are de muncit cel puțin dublu: să observe care sunt insectarele imaginare în care este înfiptă fără voie și, pe urmă, să-și formuleze propria viziune asupra a ceea ce vrea să creeze. N-am nimic cu entomologul, unele insectare cuprind exemplare fabuloase! În acest context, experimentul de mai sus relevă ideea că imaginea femeii (orice imagine, de altfel), oricât de centrală ar fi, nu este decât un semn printre toate celelalte. Conținutul, miza de dincolo contează mai mult. Ioana își asumă lucrul acesta și merge mai departe, în timp ce face „formate de emisiune”.

Mă mai întreb, Jo, și sper să nu te superi pe mine, ce scriai pe vremea când erai de vârsta Ioanei. Apelul la vârsta biologică nu are nici o valoare. Poți să spui de un milion de ori că subiectul poeziilor este dincolo de orice real. În esență, știm foarte bine cum se creează o poezie, imaginarul tot din real pleacă, ele nu pot fi separate, între ele există o legătură indisolubilă așa cum există între orice lucruri aflate în opoziție sau aparent fără legătură. Plus că există real și real. Dacă îmi dovedești că nu e așa, s-ar putea să ajungem pe o cale unde deconstructivismul, pe care se sprijină lumea în prezent, nu va mai fi decât o pădure uscată. Abia atunci poate voi încerca să-ți dau crezare, dar până acolo s-ar putea să pășim regulamentar sau nu și pe alte terenuri mai mult sau mai puțin prăpăstioase.

Am observat poemul încă de când avea puține afișări. Deși nu conține decât foarte puține figuri de stil și are nuanța descrierii unei experiențe personale pe care subiectul – „un om microscopic” – nu ar putea să o exprime niciodată (asta apreciez foarte mult la cei care scriu: plasarea în spații imposibile), faptul că a deschis o dezbatere pe tema unei probleme permanente – pot să trăiesc știind că am curmat o viață la apariția căreia am contribuit cu iubire? – e un motiv foarte bun pentru a-l recomanda.

Intersecția, nici eu n-am văzut pe nimeni murind de foame, dar am auzit din gura cuiva povestind despre altcineva și asta mi-a fost de ajuns să mă gândesc de două ori. Poemul de mai sus nu este nici pro, nici contra avortului, ci atrage atenția asupra cauzelor și efectelor acestui fapt pe care cei mai mulți tind să îl considere normalitate, deși nu toată lumea este pregătită cu așa ceva. Cred că Elis nu ar fi scris poemul acesta destul de dur dacă nu i-ar fi păsat de viață.

În privința notei de subsol, cred că este binevenită, pentru că semnifică ceva: știința (medicală, în cazul de față) nu stă degeaba și nu este separată nici de umanitate și nici de poezie.

„sauna de coajă”? În strofa a doua, rândul al treilea subiectul e separat de predicat prin virgulă, ceea ce nu e corect gramatical. „c-a pus electriceanul întrerupător”? „grâul ei creștea cu botniță în vis / Cum amintirea broaștelor mai oăcăie în lutul dat să fie case”? Păcat de unele idei bune rătăcite pe aici.

Motivul pentru care am ales să scriu pe agonia.ro este tocmai libertatea de exprimare oferită și preocuparea pentru păstrarea unei foc viu al limbii române scrise. Cele două medii, cartea și internetul sunt extrem de diferite și, în loc să fie în conflict, mai bine s-ar (re)formula o soluție de colaborare între părți. Cred că există destui români pasionați de cultură – mă refer mai ales la cea a cuvântului scris – și destui specialiști în informatică (au și ei limbajele lor, nu?, care ne înfrumusețează viața fără să avem habar cum) ce ar putea fi implicați în proiecte mai mari. Humanitas ar putea să publice unele creații de aici, dar poate că nu este în politica editurii să ia în calcul mediul internet ca sursă de creație. Susțin asta deoarece sunt convinsă că siturile de pe internet (mă refer la cele în cauză și la cele similare) nu sunt doar mijloace de promovare, ci și un spațiu-scop unde orice persoană de pe planetă cu acces la internet și care cunoaște limbile sitului (mai ales limba română) poate să-și deschidă un cont și să se exprime liber și frumos și chiar să învețe limba păsărilor. Și asta nu e doar o poveste. Dacă cineva din afară ar avea răbdarea să citească o parte dintre textele postate (și e nevoie de răbdare să găsești un text bun), ar observa că sunt câțiva autori care sclipesc în a păstra o limbă română clară, logică, melodioasă, din suflet, fără superficialitățile de care ar putea fi acuzat mediul internet. Este un spațiu unde cineva cu acces la internet, fără mijloace materiale deosebite, poate să-și expună îndoielile față de realitatea din jur, mai mult sau mai puțin poetic, cu mai multă sau mai puțină dreptate, ținând cont de legi sau, din contră, încălcându-le evident. Sita cerne oricum, iar făina este uneori de calitate. Ce-i drept, libertatea poate să fie înțelească și a face orice fără să ceri acordul nimănui, indiferent dacă asta afectează sau nu pe cineva, de unde și apariția conflictelor. Pare semnificativ că textul în cauză aparține lui F. Nietzsche, cel care motivase că accentul pus de creștinism pe viața de apoi îi poate face pe credincioși mai puțin capabili să înfrunte viața cea de toate zilele, plasând sub semnul întrebării morala divină și împărțirea lucrurilor în bune și rele. Ar fi multe de discutat și ar fi interesantă o dezbatere publică pe tema asta.

Din punct de vedere practic, poate că regulamentul sitului ar trebui modificat. Propunerile pe care le aveam după ce am citit schimbul de e-mailuri se regăsesc în comentariile anterioare. Dacă în privința autorilor clasici nu este așa mare problemă, în cazul celor contemporani sau pentru care editurile mai au contracte în derulare, ar trebui ca, ori de câte ori aș vrea să introduc un text în biblioteca virtuală, să cer dreptul editurii, ceea ce mi se pare un efort inutil pentru mine, dar util pentru autorul lui și pentru editură. Oricum îi fac publicitate autorului. Cred că tipul de publicitate l-ar putea interesa pe autor. Dacă e favorabilă sau nu, deși în marketing se știe că publicitatea negativă este mult mai mare decât cea pozitivă, dacă este bine instrumentată. Dacă mă poziționez în pielea unui autor care a publicat mai multe cărți la o editură prestigioasă, mă întreb ce aș crede dacă aș găsi pe net pasaje din ele. Dacă trăiesc numai din scris (autor sau traducător), atunci este, într-adevăr, o problemă. O altă problemă este și că mulți autori de aici de pe sit publică pentru că nu pot trăi altfel. Pentru unii e un mod de viață să publice un poem la cafeaua de dimineață, seara târziu sau, de fapt, oricând, ceea ce o editură nu poate să asigure. Dacă are sau nu valoare literară nu este extrem de important pentru toți, aspect pe care l-am observat de multă vreme. Situl are foarte puțini critici adevărați, iar dacă unii și-au făcut remarcată prezența fără a da sfaturi reale, au sfârșit prin a părăsi situl. Cei care scriu sunt mai ales creatori, unii iau în serios scrisul, alții nu, ceea ce duce de multe ori la subiectivisme izvorâte mai ales din prietenie, care afectează valoarea textelor. Poate ar fi interesant un sondaj printre membrii sau vizitatorii saitului privind unele aspecte legate de natura lui

Am fost și sunt un cititor fidel al cărților publicate de Humanitas. Nu am nici o legătură materială, de rudenie sau de altă natură în afara faptului că sunt cititor. Acum câteva luni, trebuie să mărturisesc, am deschis o carte editată la Humanitas, o traducere a unui roman a cărei calitate lăsa de dorit de la prima pagină pentru că nu suna a limbă română fluidă, însă am motive (din afara acestei dezbateri) să nu dau titlul cărții și nici numele traducătoarei. Asta dacă e să discutăm franc dincolo de limita dintre bine și rău.

\"Life is like a box of chocolates. You never know what you\'re gonna get\" - Doamna Gump către fiul ei, Forrest. Mă întreb ce teren psihic propice a găsit pe la noi modul acesta pasiv, conservator, dar deschis de a privi viața, încât a intrat în limbajul curent. Uite și un studio still din film.