Fiind

Mai demult, comparând serbarea Paștelui pe la noi cu serbarea Paștelui în Occident, un preot afirma că esticii nu sunt preocupați numai de serbarea înălțării ca și cum ar fi doar o traiectorie îndreptată spre ceruri, ci și de coborârea prin tainițele ființei care până la urmă tot o urcare poate fi.

Poate că aș fi folosit alt verb în final în locul lui \"a se prăbuși\". Poate sunt subiectivă, dar cred că înaltul când coboară nu se prăbușește, dacă este cu adevărat înalt. E ca și cum la vizita în infern, poetul Vergiliu și Dante s-ar fi făcut praf și pulbere. Pe de altă parte, \"a se prăbuși\" nu înseamnă doar dezintegrare, ci și căderea întregului cu posibilitatea de a se ridica, dar pe mine m-a dus întâi gândul la primul sens.

Bun venit pe aici.

Cred ca am folosit acest ,,a se prabusi\" pentru ca aveam nevoie de un cuvant radical, care sa marcheze o schimbare categorica survenita la un moment dat intr-un sir de evenimente insignifiante. O schimbare in genul unui metamorphosis cu un telos pleromatic. Inaltul se prabuseste nu pentru ca lui i-ar lipsi ceva, sau pentru ca integritatea lui ar fi alterata intr-un fel, ci pentru ca fisura se afla ontologic in existenta (probabil nu si in fiinta).