`tăcerea fetei`, paiul și strada de la fereastra mea

fereastra

se zguduie ferestrele, tremură podeaua sub picioare
fumul gros și urât mirositor se insinuează
pe sub tocurile înalte ce susțin ferestrele
pisica albina se uită la luminile galbene de stroboscop
și se teme de zgomotele mașinilor uriașe, care zguduie puternic, geamul
numai cu bunicu’ paul împărțeam fereastra copilăriei mele
el asculta beethoven la maxim, eu inventam nume
pentru fiecare obiect sau ființă ce-mi trecea prin față
și povești care nu se mai terminau, aproape adevărate
aruncam bilețele pe fereastră pentru pietoni sa-i invit
la spectacolele pe care eu și kuki le organizam, în curte
întotdeauna rolul de moș crăciun a fost al meu pentru că-l interpretam sui generis
copiii cei mici mă priveau cu lacrimi reținute în ochi și cu
priviri pe care nu pot să le uit vreodată, alteori aruncam
iribal pe fereastră, soldăței din mâncarea de care niciodată
nu aveam poftă, clau mă sfătuia să pun în pervaz și zahăr pentru barză
dar n-am pus niciodată, mai aruncam bucăți de frunze și
de franjuri tăiați din perdeaua ferestrei, ne ocupam locul alternativ
când eu, cu aruncatul obiectelor și cu poveștile inventate la fereastră
când bunicu’ paul, pe care nimeni nu-l putea orpi
să asculte la maxim, simfonia inimii mele


paiul

într-o zi am scăpat paiul din care suflam pe stradă baloanele de săpun
vântul l-a purtat pe carosabil, treceau toate mașinile cu roți tâmpe și
imbecile peste el de mi-l tociseră, dar i-am promis paiului că
mă voi gândi în fiecare zi la el și că voi spune celor mai buni și
de încredere prieteni, povestea lui
gândul meu l-a făcut pe pai mai puternic,
de dragul meu a rămas înțepenit pe stradă,
a devenit în timp mai lat, mai îndrăzneț, din cauza mea
s-a prefăcut în fier - fiindcă era singurul metal pe care-l cunoșteam la acea vârstă -
ani de zile am încercat să spun povestea lui și nu chiar oricui
ziceam, vezi paiul acela de fier din mijlocul drumului,
eu l-am scăpat acolo, o, dar nimeni nu m-a crezut, cum să n-o știu,
se contractă într-un anume fel mușchii feței oamenilor care nu cred ce le spui
iar eu am posedat dintotdeauna harul de a citi extrem de bine
nuanțele de ironie pe chipuri, oricât de buni actori ar fi cei pe care-i
privesc în directa îndoială, un secret al meu e și-ăsta, i-l spusesem paiului
de-aceea am rămas tăcută o îndelungată vreme,
de la un timp, cei care nu mă știau cu adevărat, ar fi putut să jure că
sunt mută, chiar și ai mei s-au speriat la un moment dat, de protestul meu,
trebuie să scot cu cleștele cuvintele din gura ei, fata asta e mută, zicea
învățătoarea mea, dar nu e deloc așa, ar fi putut foarte simplu să-i
contrazică pe toți aceștia, un simplu pai, martorul poveștilor mele,
care ani de zile a rămas, de dragul meu, înfierat pe strada mea




vulpea sf

patul se zguduie, fereastra, poarta de sticlă, podeaua,
ikebana mea de lângă televizor, pisica albina, pisica șefa și puii ei
și pisica liliaca cu tot cu puii din burtă, peretele tapetat de mia de cărți,
strada țipă înnebunită noaptea la unu, la două și la trei, ne uităm o clipă, cu luminile stinse,
de dincoace de perdele spre afară și vedem un om îmbrăcat în fiare
ce se mișcă anormal de rapid și energic, are motricitatea personajului
negativ din robocop, nu mai știu care, partea a doua sau a treia,
pe strada mea nimeni nu doarme, zgomotul infernal e ca un război
ca o stare de urgență, în care nimeni nu se mai odihnește, nici vecinii
de deasupra, nici cei de la colț, nici purecii pisicii albina, nici un suflet
din apropiere, nici sufletul lui nenea slătineanu, nonagenarul, nu demult
plecat dintre noi, nici pământul curții mele, nici statuia lui blaga, nici cărțile din bcu,
nici paznicii de noapte ai primăriei, nici porumbeii de pe firma luminoasă
și roșie a cofetăriei croco, nici securiștii, nici ăia cu microfoanele,
ăia cu camerele video, nici hoții, nici firma pânda, nici rafturile cu telefoane
din magazinul de la parter sau rudele de salam din alimentara,
aproape că nu-mi vine să cred că sub ochii mei un escavator mic, robotizat
și foarte rapid, îmbrăcând un om în circuite și fiare, ridică asfaltul și-l scuipă,
îl rupe cu dinții, îl aruncă departe, îl zdrobește,
aproape ma simt ca-n bradbury sau și mai rău, așa infernal urlă mașinile
în noaptea asta când mă întreb ce se întâmplă cu strada mea și mai privesc
o dată pe furiș – uneia dintre mașini nici nu-i mai dau nume, scrie pe ea
vulpone sf 100TS, pe alta, bitelli - copacii se clatină, stomacul se clatină, peștii din acvariul
vecinilor se clatină, parcă până și stelele se clatină, fiindcă mâine voi putea
traversa peste asfaltul stăzii care se repară într-o singură noapte,
lucru incredibil de conceput pentru oricine, demn de scenarii sf și totuși
nu mint deloc în toată descrierea aceasta în care mă îngrijorez de la un capăt
la altul și mi-e gândul acolo, la toate escavatoarele și mașinile ce operează
strada și-n timpul în care mă necăjesc pentru că mi-au înmormântat paiul,
singurul martor al netăcerilor mele, în asfalt
paiule, îmi vine să te rog a mă ierta că n-am făcut
nimic pentru tine și pentru că în ultimul timp
te priveam absentă, în urmă cu vreo două decenii și ceva ți-am promis că
mă voi gândi la tine și c-am să scriu într-o zi ceva despre povestea ta,
sigur că-mi imaginam legătura noastră ca durând o veșnicie, tu pe asfalt
eu cu poveștile mele, ținându-ți de urât de la fereastră, n-am avut cum
bănui că în noaptea de douăzeci și cinci august și anul șase după două mii
o să mi se înmormânteze paiul de fier în asfalt, în țipete metalice și-n angoase o să strige strada
împreună cu povestea noastră, a protest, ca numai noi să știm asta
sau că liliaca o să nască în toată spaima ei trei pui,
cât de greu îmi va veni acum să demonstrez că nu sunt mută
și că pentru toate astea, vinovată se face o vicleană și fieroasă de vulpe sf,
iar mâine, asfaltul cel nou și fumuriu va fi deja turnat, așa că nu se va mai ști
nimic despre tine, îmi pare rău, paiule, despre noi sau despre ea