Monica Manolachi

Cristina, urmăresc cu interes articolele scrise de tine. Merită luată în seamă preocuparea pentru argumentarea fiecărui detaliu adus în discuție. Dezbaterea privind femininele în limba română nu a apărut din neant. Același subiect a fost dezbătut deja în alte țări, și mă refer mai ales la Franța, încă începând de acum câteva decenii bune. Dacă a apărut și la noi mă gândesc totuși că nu e doar un moft, ci există o motivație profundă cu rădăcini în viața de zi cu zi și în decenii ori secole de lupte cu umbrele... de la Cozia.

În privința formelor de manifestare a feminismului pe la noi, din câte știu, în afară de Mihaela Miroiu, care este deja consacrată prin cărțile publicate și prin cariera universitară în domeniul politico-filozofic, nu prea ne putem lăuda că există reprezentante ale acestui curent teoretic. Încă din 1996-1997, am aflat la cursurile ei despre Mary Wollstonecraft (1759-1797) și despre ce a urmat în istoria gândirii occidentale. Pe de altă parte, abia anul trecut am aflat că la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine acum câțiva ani o profesoară cu experiență s-a înscris la examenul de doctorat cu o temă legată de feminism care i-a fost respinsă de comisie din alte motive decât cele referitoare la subiect. De atunci abordarea unei astfel de teme la noi se face cu totul marginal, cel puțin la Universitatea București, preferându-se specializarea la universități din străinătate (și rămânerea pe acolo!), ceea ce spune multe despre gradul de libertate din mediul academic românesc. Și dacă în domeniul cercetării, al studiului curentelor de gândire există încă bariere mentale, ce să mai vorbim de alte bariere? Eu sper să mai vorbim despre aceste bariere și, în această situație, caut un... Jean-Paul Sartre.

Întrebarea este dacă susținerea adoptării femininului unui cuvânt într-un dicționar cu impact asupra limbii standard are nevoie de ceea ce se înțelege prin feminism sau nu.

Felicitări autorilor și celor ce s-au preocupat de apariția pe hârtie!

sunt un măr preamușcat

în jurul cotorului se întorc
paradisurile pierdute

Am vrut să știi că mi-ai amintit de un gând de-al meu de acum vreo două săptămâni și de care uitasem.

nu știu dacă am spus vreodată că textele semnate de tine au ca trăsătură comună o vorbire firească trecută pe curat. mai trec pe aici. sper să mai găsesc povești mai simple sau mai bogate.

Deși invitația de a veni cu idei pentru site nu e chiar recentă, am și eu o mică propunere. În josul paginii principale este opțiunea \"Căutare\" unde poți afla dacă o anume sintagmă a mai fost folosită sau dacă saitul cuprinde un anume autor sau titlu. Am folosit de mai multe ori opțiunea și cred că ar putea fi îmbunătățită astfel:
- în dreptul titlului textului din pagina cu rezultatele căutării mi-ar plăcea să apară și numele autorului, nu doar subtitlul, tipul de text și „rating” (al treilea detaliu nici nu știu ce ar putea să însemne)
- după ce se deschide pagina cu rezultate, primul lucru este (era) să dau clic pe unul dintre titluri ca să citesc în ce context apare o sintagmă sau un cuvânt anume. Dacă vreau să mă întorc în pagina cu rezultatele căutării, ele nu mai apar, ci mă întâmpină mesajul: „Warning: Page has expired”.
- mai târziu am observat că pot evita mesajul acesta pentru că există un mic pătrățel care indică posibilitatea de a deschide o nouă pagină. Noua pagină trebuie însă trecută în „română” pentru a putea fi citită cu diactriticele românești.

Propunerea constă în realizarea unei suprapuneri de funcții: după ce dai clic pe titlu să se deschidă o nouă pagină direct în română sau să poți da back fără acel mesaj de warning.

Iată un interviu care merită atenție pentru că atinge câteva probleme actuale.

Ar fi interesant de studiat motivele pentru care România nu este astăzi în stare să se autovalideze și nu mă refer numai la piața culturală, ci și la celelalte domenii. Vezi recentul caz al candidaților pentru comisar european care scoate în evidență ceea ce H.-R. Patapievici a observat vizavi de relația nepotrivită la nivel instituțional dintre guvern și președinție. Unul dintre aceste motive este poate și sensibilitatea încă nemăsurată față de punctele de vedere critice ale opozanților și graba de a reacționa fără discernământ față de probleme publice. Poate ar trebui detaliat ce înseamnă “binele comun”. Comun cui? O altă temă de studiu ar fi cauzele pentru care modelul dependenței față de exterior este încă valabil și formele pe care le poate lua ca ajustare față de cerințele (multiculturale ale) prezentului.

Cred că cel mai bine ar fi să înțelegem odată că degeaba duci la piață mere cu bube în speranța că a-i putea să întorci partea buboasă spre interiorul tarabei astfel încât cumpărătorul nu va observa ce îi pui în sacoșă decât după ce va plăti. Câștigul nu va fi decât unul pe termen scurt. A doua oară cumpărătorul va ocoli taraba. \"Las’ că merge și așa\" este o atitudine potrivită atunci când promovezi egalitarismul la maxim, însă, când sita cerne și vine momentul să alegi ceea ce este valoros pentru a fi scos pe piață, este nevoie de o altă atitudine. Nu spun că este ușor să fii competitiv într-un domeniu atât de subiectiv cum este literatura și arta în general. Dar totuși...

Părerea mea este că sunt numeroși autori români care pot fi traduși în străinătate, autori puțin cunoscuți chiar românilor din lipsa mijloacelor de promovare în interior. Tradiția dependenței față de exterior vine probabil din faptul că un text, de exemplu, va suna bine într-o limbă străină numai după ce a trecut prin mintea și simțirea unui străin, a receptorului potențial. Degeaba scriu eu despre viața grea din Cucuieții din Deal dacă nu am în vedere și cum s-ar putea transpune toată povestea pentru ca vorbitorul de altă limbă să înțeleagă ce înseamnă Cucuieții din Deal, să râdă sau să plângă față de ceea ce se petrece acolo. Din acest motiv, mulți autori sunt dificil de tradus și, în general, numai împreună cu urechea și experiența unei persoane native se pot construi texte valoroase în altă limbă, chiar dacă autorul a trăit și a scris numai în țară. ICR are proiecte în derulare în acest domeniu, ceea ce este un prim pas spre normalitate și o dovadă de pliere pe ceea ce se petrece în realitate. La Universitatea București există ateliere de traduceri cu nativi pentru ambele limbi și cred că încet încet vor apărea și cărți ale autorilor români traduse foarte bine în alte limbi.

Secvența “pășitul peste umbra unui cal” mi se pare un job interesant pentru că îmi amintește de cei patru cai apocaliptici, de o înțelegere a trecerii “fără comentarii” inutile, ci numai țintind spre perfectul slăbiciunii (“doar vârfuri și călcâie”). Reluarea “pășirii peste” în a doua strofă, de data asta “peste macazuri”, subțiază ideea unor alegeri care poate nu sunt cele mai bune, dar care merită a fi înțelese pur și simplu așa cum sunt.

Îmi place cursul – gaussian, aș spune – de la “nu se mai poate” la “s-ar putea totuși să mai existe” până la “ora aceea se ascunde”. Mi se pare un model credibil pentru a exprima ontologicul. Jocul dintre același și altul susținut prin repetiții, prin personificarea “cuțitului elvețian”, prin ideea călătoriei, îmi amintește de Mircea Eliade. Notase el pe undeva nevoia de a rămâne același oricâte experiențe transformatoare ar fi trăit.

Expresia “coada calului” este și un loc în București, la Universitate. Coada aparține acelui cal pe care stă Mihai Viteazu. Oare o mai folosește cineva?

Pentru că îmi place cum taie “cuțitul elvețian”, aprind un reflector de la balcon. :-)

Li, cine îți spune “bigudiu”? Nu(-mi) reiese, de asta întreb, și poate și pentru că am în minte această poreclă alocată altcuiva din sat de la mamaia mea din partea mamei. Aici există de mai mulți ani un nene specializat în “tăieri și spânzurări”, poreclit – nu se știe de cine – nici mai mult, nici mai puțin decât Bigudiu. Partea tragică este că, la inundația de acum un an, când satul a intrat pe jumătate sub ape, una dintre primele case scofâlcite ca o amandină a fost a lui pentru că era așezată mai aproape de luncă. Foarte greu o să-mi dispară din memorie imaginea butoiului cu țuică pleosc-pleosc bălăcindu-se în apa ajunsă până la subțiori după care înota disperat domnul Bigudiu, îndemnat de nevastă să mai salveze ce se mai poate salva din avuția lor.

Deși în strofa a doua am înțeles că e vorba de un anume tip de aer, cu direcție, amestecul baroc pare să anuleze ideea de aer menit să transporte. Pe lângă restul poeziei, mi se pare că strofa asta nu își are locul. De ce trebuie solidificată ideea de direcție, de curent sub forma unei conducte ruginite? De ce nu inoxidabilă? Prima strofă mi se pare mai potrivită pentru a reda blocajul de îndoieli produse de asumarea unui drum și repetiția ideei în final e ok.

Gomboți vrea să însemne ciuperci? Gomba înseamnă ciupercă, burete în maghiară. :-) Dar ce legătură are cu poemul? Ei, las’ că o să mă mai gândesc eu ce legătură are. Pe conductă mai cresc și ciuperci uneori și dacă pe ea circulă vocea, atunci, da, e cazul să te interesezi în ce stare se află.

Atunci putem spune și blana păstrăvului, penele bondarului, copitele codobaturii, coama șoricelului, măduva îngerilor... haos total, cum a apărut aseară Emil Boc pe post de girafă în programul Animal Planet.

Te-ai gândit vreodată că unii sunt norocoși pentru că au cine să-i fure?

Djamal, mie poezia asta îmi amintește de Gânditorul de la Hamangia, o mică statuetă din perioada neolitică. În imaginea de mai jos este cea din stânga. Cea din dreapta a fost găsită în aceeazi zonă.



Te citesc de ceva vreme și uneori găsesc imagini frumoase însoțite de mișcare chiar dacă numărul predicatelor este redus.

\"precum un pârâu\" nu are sens aici... aș spune mai simplu:

Ondulându-se precum un șarpe divin,
pârâul își varsă ispita în sângele meu.

M.

De obicei când citesc un text încerc să mă identific și să evaluez diversele ipostaze pe care le oferă. Recitind începutul, nu pot să nu observ un lucru. Din primele rânduri aflu cum „am strâmbat și i-am legat clești în loc de secunde / ce caraghios / să-l fi văzut cum se târa prin acvariu”, pentru ca în final să mă întreb „timpul și-a pierdut corectitudinea / eu / de ce-aș mai fi drept?”, ceea ce îmi inspiră o decizie conștientă luată în trecut asupra căreia revin și nu o mai recunosc. Dacă eu am strâmbat timpul, cum pot să dau vina pe el că și-a pierdut rectitudinea? Măi, ce uitucă sunt? Acel prefix co- presupune o relație, să spunem relația mea cu un timp personificat sau, mai bine, a timpului cu cei care îl percep nu doar obiectiv, ci mai ales subiectiv. E adevărat că ideea de haos apare pe la mijlocul poemului: „e timpul / nu mai e / ordine / dezordine”, ceea ce modifică un anume sistem de relații, anticipând creația. Vrei să spui că timpul este doar în afară? Adică eu și timpul să fim co-recți în mod separat? Sau este vorba doar de o etapă, de o secveță dintr-un joc? În Trilogia Răsăriteană, Dan Verona are un vers care sună așa: „pe-aici clopotele călătoresc în afara timpului”, ceea ce mi se pare spus mai tranșant, ca și cum, da, domnule, există viață, sens și în locurile unde a fi drept nu înseamnă a te supune timpului. Aș spune că la întrebarea „ce-aș mai putea eu alege / dintre o zi fără vis și o zi fără vis” răspunsul este chiar întrebarea sau cel puțin îndoiala. Și dacă îndoiala este și îndoială de sine, atunci, da, se explică și răspunsul „poate moartea”.

P.S. mi-au plăcut nuanțele de ludic.
P.S. \"carapace\" parcă se potrivește pentru raci și broaște țestoase... melcul are cochilie.

Să fii conștientă de nuanța culorilor din ochi e ceva!...

Înțeleg că e o problemă cu “fierbințile”. Părerea mea este că un scriitor nu scrie în primul rând pentru a fi citit. Primul motiv când începi să scrii nu este cititorul. Asta vine ulterior. Întâi și întâi este ceva lăuntric, cumva împotriva celui ce va citi, sub forma unei provocări, care poate are legătură cu cititorul într-un sens bun (pe undeva prin inconștient), dar în prima fază, eu, cel puțin, mă gândesc la cititor într-o mică măsură. E vorba să exprimi ceva ce simți și nu poți numi cu nici un nume din cele câte știi și atunci scrii. Sau pictezi, sau sculptezi, sau cânți, sau te faci actor sau om politic etc.

Altfel nu ar mai fi nevoie de efortul de a fi original, pentru că poți să fii citit doar provocând scandal sau lungind pelteaua cu chat. Dar cât durează? A fi citit pentru originalitate – asta da. Dar ce înseamnă originalitate? Este un cuvânt preluat în limba română de la francezi și provine din cuvântul latin origo (origine, sursă, naștere, neam, familie, țară). Tot în latină, \"original\" se spune originalis, dar și archetypus. Ce e acest archetypus? “Arche” înseamnă vechi, iar “typus” provine dintr-o rădăcină proto-indoeuropeană *(s)teu- care însemană “a lovi, a tăia”. Deci pentru a fi original este nevoie de un pic de violență. Din lovituri apar sunetele, nu? Tot etymonline.com spune că “violence” avea în Middle English și sensul de “căldură, lumină, fum”, pentru a exprima o calitate destul de puternică a unui lucru încât să producă un efect memorabil. (Aici îmi vine în minte comunicarea prin focuri aprinse). Cei care susțin foarte tare fierbințile ar trebui să se întrebe pentru ce e nevoie de această căldură și cum anume poate fi întreținută fără a o pierde prea repede, cum s-a întâmplat acum. Îmi amintesc de perioade când la fierbinți erau texte valoroase cum sunt cele de la recomandate. Ce s-a întâmplat între timp? Asta numai un studiu foarte atent poate să explice.

După ce a fost introdusă rubrica de recomandate, am observat la un moment dat că este nevoie de un anumit echilibru între secțiunea de fierbinți și cea de recomandate, așa cum și în politică e nevoie de un echilibru între democrați și conservatori, așa cum e nevoie și de low culture, și de high culture, privite în permanentă mișcare pe ierarhii mobile. Poate că sunt utile măsurile sau mecanismele tehnice de menținere a acestui echilibru așa încât fierbințile și recomandatele să se completeze, iar oferta să fie atât pentru cei care caută senzațional, cât și pentru cei care caută idei de reflecție. Totul pentru a ajunge la o idee senzațională de calitate și memorabilă. Numai că la partea tehnică eu nu mă pricep. :-) Poate că este vorba de a internaliza nevoia acestui echilibru la nivel psihic. Cele două talere sunt vizibile pe ecranul computerului, dar există ele și în mintea mea? Eu una o să cercetez.

Legat de comentariul meu anterior de mai sus, în care am întrebat ce s-a întâmplat în pagina mea unde subpagina 5 și subpagina 4 sunt identice, în vreme ce lipsește prima pagină, aceea care cuprinde texte începând cu luna august 2004, aș vrea o reacție. Dacă dau căutare pe google după un text de acolo, “sentimentul de salcie” de ex., apare și pot să deschid, însă nu apare lista cu toate cele cincizeci de texte. Este o chestiune tehnică asupra căreia nu am nici o putere. De aceea aș dori un răspuns, oricare ar fi el.

M-am bucurat să citesc detalii despre viața religioasă a unor români din Anglia. În ziare mai găsești uneori articole despre românii plecați, de cele mai multe ori frizând senzaționalul. Textul cu tentă memorialistică e bine venit prin legăturile fine pe care le creează și mi-ar plăcea să citesc și altele de felul acesta care să arate simplu ce se petrece pe acolo. Mihai Zabet, Ina Cârlan, Grauenfels au scris câte ceva despre cum este pe unde au fost și cred că e bine de știut, în general, nu doar ce face Cain, ci și ce face Abel. Până la urmă, dacă ești un Cain sau un Abel depinde de cât de larg privești condițiile spațiale. Să nu uităm că a existat și Set.

P.S. Îmi place titlul. Ironia din \"deșertul englez\" e similară cu eticheta de țigan aplicată tuturor românilor.

Ceva se petrece cu numărul buclucaș 255... :-) Dar asta să fie cel mai grav lucru.

Unele modificări propuse sunt chiar binevenite.

Dar astăzi am observat că a disparut prima coloana de titluri din pagina mea. În loc de șase sunt doar cinci coloane. Pentru că nu aveam salvat în calculator tot ce era acolo, aș avea rugămintea să știu ce s-a întâmplat și dacă se pot recupera textele.

Nu iese fum dacă nu e foc. Profesorii nu s-ar revolta dacă nu ar avea probleme. Eu am învățat într-o perioadă când nu existau greve în învățământ și abia la universitate am aflat ce degringoladă pot produce. Am strigat prin ’95-’96 „șobolanii roșii”, dar, în privința grevelor, cred că, cel puțin în domeniul acesta, ar fi mai înțelept modelul japonez celui francez, pentru că educația nu produce bunuri tangibile, ci prelucrează mentalități.

Mai sunt de părere că:
- este evidentă ruptura dintre unele materii studiate în facultate și ceea ce poți face practic la absolvire, după care în proporție de 99% (părerea mea, nu am citit nici un studiu pe tema asta) ești lăsat să te descurci singur; la noi comunicarea între studenți și profesori a slăbit în ultimii ani foarte mult, iar soluția internetului este fie privită cu suspiciune, fie fără profunzime, chiar dacă există și excepții;
- pe de altă parte, sunt numeroase cazuri de studenți buni, care practică în domeniu încă din primii ani de facultate, dar profesorii nu acceptă lipsa de la ore, ca și cum practica ar fi ceva total străin de ceea ce se predă; din câte știu, Germania, de pildă, are bune exemple de parteneriate strânse între învățământ și cariera de după; la noi chestiunile acestea sunt aproape inexistente;
- metodele de testare a profesorilor sunt viciate astfel încât, de multe ori, sunt doar formalități, care maschează lipsuri grave; în America autoritățile se chinuie de câțiva ani buni să pună în aplicare politica „No child left behind” și au aflat, printre altele, că nu doar copiii trebuie să învețe, ci și profesorii trebuie să se adapteze la noi metode de predare, în special la cele care folosesc tehnologia informației; un copil cu iPod și acces la net nonstop se va plictisi foarte repede în fața unui profesor care predă după tehnici de acum treizeci de ani;
- tăcerea profesorilor buni nu duce la nimic bun; unii caută catedre în alte țări, iar unii dintre cei rămași aici își pierd răbdarea și își schimbă profesia; cred totuși că cei care continuă să predea pot lua în calcul și alte modalități de protest în afara grevelor, dar au nevoie de o mediatizare mai atentă și serioasă, ca parte dintr-o politică orientată spre cultivarea valorilor locale, și nu de articole cu elevi care își fac poze sexy cu mobilul și le afișează pe net, articole scrise doar pentru o anumită audiență și în spiritul celor bucuroși și pentru un cinci, elevi și profesori deopotrivă; dar uite că asta scoate la iveală problemele relației aș spune devoratoare dintre mass-media și educație.

deși în unele secvențe de dialog am simțit nevoia unor semne de punctuație, cu totul e o poveste frumoasă.

mi-a plăcut în special \"dovlecel\"/\"messenger\" chiar dacă nu e rimă perfectă. it\'s very american în contextul baladesc propus.

Cory, când citesc un text de-al tău uneori mă simt proiectată în afară. E ca și cum ai indica ceva invizibil cu efecte asupra a ceea ce se vede. Secvența “viata mea e oricum sarata / un stavrid perpelit in carbuni / s-apoi abandonat in saramura rece” îmi amintește de două lucrări de-ale artistului vizual Bill Viola. Într-un filmuleț filmează cum putrezește un pește scăpat de pescar în iarbă, cum se adună muștele și cum vin căprioarele și strâmbă din nas. În altul filmează close-up câteva minute cum înfige furculița în peștele prăjit. Am scris și eu ceva la un moment dat pe tema asta. Imi place cum aduni tot felul de detalii din proximitate și din America de Sud și le reordonezi pentru a crea stări. M-am amuzat la „maxipașnici”, iar în jurul stegulețului înfipt în taburet aș (mai) broda ceva. Rețin „cade-o toporișcă. mă lasă fără coardă”. Nu e asta un motiv pentru zbor? :-)) (p.s. diacritice; aș mai șlefui pe ici pe colo, dar vezi tu)

E interesant cum ai lăsat impresia morții rostind în șoaptă prezent. E ca și cum s-ar hrăni cu varul și cu tencuiala pereților, cu zidurile, cu roata bicicletei. De parcă moartea ar putea căpăta formă, ziduri, carne. Asta e frumusețea tăcerii obișnuită să vorbească prin alte semne decât prin cuvinte.