Miteak Pruteanu

Zgomotul ce mă-nconjoară Urcă treptat ca pe-o scărișoară Și-amplificat de ecou Seamănă cu ceva nou. Nou dar totodată vechi Zgomotul din urechi Un haos provoacă-n mine Fără să mai știu de

Auzindu-te cum plângi Un gând m-a fulgerat Clipele urâte strângi Ori poate te-am supărat. Adiere ce-mi mângâie Ca mătasea inima, Fulg de nea strălucitoare Mă poți tu oare ierta? Te aștept

E noapte târziu, întunericul domnește Peste dealuri, peste casa mea, firește Toți pomii din curte stau somnoroși Doi dintre aceștia par prea fioroși. Intru în cameră, somnul mă doboară Îmi

Lebede în lac se scaldă Alături de raze de soare Gândurile-mi sunt îndreptate Spre o dulce vietate. Este ploaia ce umezește Dogoarea care îmi arde Inima și al meu suflet De dor, de jale

Din întunericul strălucitor al nopții Un gând negru mă frământă Nu pentru a lui culoare Ura el o reprezintă. Înfundat de valuri gri Și-acoperit fără de milă La lumină voi ieși Dacă trec

Triunghiul ce viața ne reprezintă Se pare că-i oarecare Teoreme de-aplicat sunt mai multe Iar rezolvarea necesită de ani sute Când capacitatea nu ți-o știi Încearcă formula lui Heron Și aria

Merg prin ploaie, merg prin vânt Cu privirea în pământ Nu sunt supărat pe tine Boala vine de la mine. Cu tine de mă sfătuiesc Sper să nu mai greșesc Un sfat să îți cer am venit Iar tu repede

Când soarele lumina peste codri-o lasă Eu mi te închipui doar a mea crăiasă Frunzele se scaldă în roua dimineții Mi se sparg, de tărâmurile iubirii, valurile vieții Pe-a râului luciu plutesc

De ce Doamne al meu nume Scris cu litere de flăcări Care luminează-n noapte E rostit numai în șoapte? De ce lumea nu mă-nțelege De eu spun ceva toți fug, Oare ale mele cuvinte Sperie și

De când ale tale cuvinte Mi s-au tipărit în minte Viața mea este o mare Unde totul e doar sare. De când te-am văzut ultima dată A mea rană cu sare-i presurată Rana pe care voit mi-ai

Deși cu-ale sale flori înmiresmate Imaginea primăverii e ca divină Pe lângă cea a iernii cu troiene Se-aseamănă c-un mic pui de găină. Iarna-și țese flori de gheață Picturi rupestre sunt pe

Înnourat, frig și vântul bate Noi lângă sobă toată ziua stăm Amintirile ne zboară, în somn ne vedem Sărutul morții ne-ndeamnă să-l încercăm. Răceala ne chinuie, o simțim în suflet Să ne-nghețe

Copilăria ți-am cântat-o Cu dragoste ai ascultat-o Adolescența și ea, iat-o O trăim acum! Mă oglindesc în al tău suflet Și văd ceva în plus O fi unele aspecte Ce sunt mai presus? Nu,

Din copilărie îmi doream Ca după moarte cer s-ajung Toată lumea să mă privească Eu atunci să-ncep să plâng. Erau visuri infantile, dar Nici acum n-aș renunța La ființa din a mea față Ce pe

Astăzi noi ne despărțim, Natura plânge-n picuri, Și cât de mult ne mai iubim În seamă nu luăm nimicuri. Mi-e frântă inima acum, Al meu suflet zace. Vei lua-o pe alt drum, Dar lasă-mă în

Mângâiat de-un dor nebun Prin zăpadă trec ca vântul Și-n a mea inimă păstrez Ideea că încă nu delirez Mă trimite către tine Nu pot să mă-mpotrivesc Te văd cu gândurile senine Și bucuria ți-o

Amintirile ce-mi trezesc a ta privire O carte-aș scrie și tot n-aș încheia Începând cu blânda copilărie Sfârșind cu aspra vârst-a mea. Privesc câteodată-n gol, poate De ele voi putea

La umbra sufletului tău Abia aștept să m-odihnesc Să simt răcoarea ta mereu Arșița s-o ocolesc. Aș sta un an, zece, chiar mii Dacă tu nu mă vei goni Că ostenit, târâș mergând Nu voi să plec

Abia aștept să treacă noaptea Zorile să se vădesc Abia aștept o întâlnire Să îți spun cât te iubesc. În lumina dimineții Chipul să ți-l contempl, Să nu mai privesc pereții Ci îngerul meu

În pragul răbdării, sub umbrele tale Ai pus rămășag că iar pic Deasupra neîncrederii spiritului agale Visele zboară și mă ridic Trunchi de copac pregătit cu-o secure Alături în balta de sânge

Uite ce... îmi pare rău pentru ziua de ieri! A! s-a-ntâmplat mai demult?!? Oricum, vreau să-mi cer scuze, primești? Știi, eram cuprins de dorul de-a aduna averi... Capul meu era vrăjit de-al

Stagiul impus e pe jumătate; Învârți lumea tridimensional, Cauți o picătură de dreptate De care să te lipești pasional. Robotul din tine se zvârcolește Prin parcuri, pe drumuri, pe

Te văd la colț de stradă plângând... Ba nu, plouă... deci, mi s-a părut. Puloverul albastru l-ai stors de apă Ți se prelinge pe gât... Cu palma uscată de vânt Ți-ating obrazul ars,

cu dor de casă mă îndrept pe scara biruinței și plec, plângând, capul spre pământ... te-aștept IISUSE, eu te-aștept, te-așteaptă omenirea. și tot ce-a mai rămas din ea așteaptă