Miruna Gavaz

sunt fluierul înghețat al tipului ăluia din titanic care încerca să învie morții ca și inabilitatea de-a scoate sunetul din cauza frigului am și eu niște probleme ici pe colo tactul mai

o-ntreagă vară am fost toată beată și răstignită într-un moft de trup întâi septembrie în piele-acum aproape moartă îmi amintește că am lung de drum până când... până când? acum

Partea I : Prezență tristă (de Iuliana Zaharia, mama Mirunei Gavaz, 15 ani) Când m-am născut, nu s-a mărit Pământul, iar Soarele n-a strălucit mai tare... Nu s-a văzut a doua

Acum acum, lasă-mă să lipesc ziare pe frunțile lumii; să știe fiecare, mii și mii, că am gonit prin tine ca un ca un cal o groază de hectare și-un kilogram de sureal. Tăiam

O ființă și ceva, nu știu ce ești, mi-ar fi plăcut să fii român, din București sau din Constanța, ca și mine, dar ești din Dresda; și îmi vorbești cu prea multe consoane-n sărutări

Era o doamnă odată ca mereu hainele făcute din ha- ine de pe ea răgeau într-o liniște amar de crudă în riduri îi era reprimată disperarea în vene i se zbăteau întregi pești morți

Se scarpină urbanul de individualiști ca câinele de purici își răsucește șuvița portocalie peste ochelarii rotunzi și se întreabă dacă-i de bine e de bine, frate? Arta și-o

luni dacă ai fi plictisitor, ziceai cel mai plictisitor om de pe pământ ce-ai face? Aș fi atât de plictisitor încât n-aș știi ce să răspund dacă cineva m-ar întreba ce-aș face dacă

soarele negru e pe cer uitat chiar când mă coase-n piele, vreau, vreau înapoi. mă iei? mă iei! m-ai luat? m-ai luat?! m-ai luat... ca pe-un copil albastru rău și rar și însetat,

Îmi sting lumina mare, aprind veioza mică, găina de idee e ca un soare-n cap. Îmi stinge: fire de gând pentru un moale, îmi umple: tâmple cu fund rotund, gol plin, gol-plin

Firesc. Firește-mă și tu.

A: Nimic. Un mare, unul marele nimic care mă doare. B: Îți spun ceva, iubito, dacă până și nimicul doare... A: Taci, c-am un tot, un totul prins într-un cârlig, cârlige,

Am o poveste mică și ciudată să vă spun a început subit și prea oranj totuși să nu vă deranjez cu da, detalii, da, absurde rău ca elefanți care se cățără de-alungul tavanului minții

Nu te-nfiora când mă găsești, iubite, înghesuită-n noapte, dezvelită de ziua cea grea ca de un cașalot, împrăștiată printre val de păr portocaliu și picioare demachiate, lungi, grele și

Sunt o zeiță compromisă dar nu exist în compromis deloc deloc DELOC NU POT curge sărutul din mine ca sângele: o dată pe lună rămân însărcinată cu trecutul îndoieli intreieli aleargă

cât de repede ne zboară acoperișul de pe cap, zicea da, dar e minunat nu, zicea, mie nu-mi place atunci întoarce-l ca pe o clătită în tigaie, schimbă-l, ține-l, coase-l eu știu că

rănită albă, ce-ai făcut? artistul te-a ademenit ademenit ademenit vino vino vino cu palmă prefăcută tu ai fugit tu ai venit tu te-ai lăsat ademenită du-te du-te du-te tu

stoarsă din ultimul haos, din ultimul chin ca din grea rufă udă, ca ultimul fir de pastă de dinți apăsat de-un băiat trist și beat dintr-un tub de pastă de dinți, sunt nou-nouță cu

Nu știu ce-nseamnă genial, dacă nu simplu. Ce-nseamnă simplu, oare nu confund simplul cu greul, simplul cu adâncul profund cu pasiunea, pasiunea toată cu oasele ce instinctiv dau

Ne-am răsucit unul pe altu'-o-ntreagă primăvară sub aer violet; Rupeam ochiul și îl puneam în palmă, îl înălțam să vadă: era iarnă-afară. Dar nu credeam. Tu încă crezi? Ce

Peste acoperișurile grele din Praga n-am fost niciodată. Dar am dat peste-o poză prăfuită undeva cândva, era septembrie sau o secvență aurie-aurită dintr-un august descompus,

capul s-a desfăcut în prag mototolit de vise blonde, ceruri și prostii ca o hârtie strânsă-n pumnuri de copii când ți-am bătut la ușă-n plină noapte; mi-ai turnat zâmbete din jumătăți de