sunt fluierul înghețat al tipului ăluia din titanic care încerca să învie morții
ca și inabilitatea de-a scoate sunetul din cauza frigului
am și eu niște probleme ici pe colo tactul mai
o-ntreagă vară am fost toată beată
și răstignită într-un moft de trup
întâi septembrie în piele-acum aproape moartă
îmi amintește că am lung de drum
până când...
până când?
acum
Partea I : Prezență tristă
(de Iuliana Zaharia, mama Mirunei Gavaz, 15 ani)
Când m-am născut, nu s-a mărit Pământul,
iar Soarele n-a strălucit mai tare...
Nu s-a văzut a doua
Acum acum, lasă-mă să lipesc ziare
pe frunțile lumii;
să știe fiecare, mii și mii,
că am gonit prin tine ca un ca un
cal
o groază de hectare
și-un kilogram de sureal.
Tăiam
O ființă și ceva, nu știu ce ești,
mi-ar fi plăcut să fii român, din București
sau din Constanța, ca și mine, dar
ești din Dresda;
și îmi vorbești
cu prea multe consoane-n sărutări
Era o doamnă odată ca mereu
hainele făcute din ha-
ine de pe ea
răgeau într-o liniște amar
de crudă
în riduri îi era reprimată disperarea
în vene i se zbăteau întregi pești morți
Se scarpină urbanul de individualiști
ca câinele de purici
își răsucește șuvița portocalie peste ochelarii rotunzi
și se întreabă dacă-i de bine
e de bine, frate?
Arta și-o
luni
dacă ai fi plictisitor, ziceai
cel mai plictisitor om de pe pământ
ce-ai face?
Aș fi atât de plictisitor încât n-aș știi ce să răspund
dacă cineva m-ar întreba ce-aș face dacă
soarele negru e pe cer uitat
chiar când mă coase-n piele, vreau,
vreau înapoi.
mă iei? mă iei! m-ai luat? m-ai luat?!
m-ai luat...
ca pe-un copil albastru rău și rar și însetat,
Îmi sting lumina mare,
aprind veioza mică,
găina de idee e ca un soare-n cap.
Îmi stinge:
fire de gând pentru un moale,
îmi umple:
tâmple cu fund rotund,
gol plin, gol-plin
A: Nimic.
Un mare, unul marele nimic care mă doare.
B: Îți spun ceva, iubito, dacă până și
nimicul doare...
A: Taci, c-am un tot, un totul prins într-un cârlig,
cârlige,
Am o poveste mică și ciudată să vă spun
a început subit și prea oranj
totuși să nu vă deranjez
cu da, detalii, da, absurde rău ca elefanți
care se cățără de-alungul
tavanului minții
Nu te-nfiora când mă găsești, iubite,
înghesuită-n noapte, dezvelită
de ziua cea grea
ca de un cașalot, împrăștiată printre
val de păr portocaliu și picioare demachiate, lungi, grele și
Sunt o zeiță compromisă dar nu exist în compromis
deloc deloc DELOC NU POT
curge sărutul din mine ca sângele:
o dată pe lună
rămân însărcinată cu trecutul
îndoieli intreieli aleargă
cât de repede ne zboară acoperișul de pe
cap, zicea
da, dar e minunat
nu, zicea, mie nu-mi place
atunci întoarce-l ca pe o clătită
în tigaie, schimbă-l, ține-l, coase-l
eu știu că
rănită albă, ce-ai făcut?
artistul te-a ademenit ademenit
ademenit vino vino
vino
cu palmă prefăcută
tu ai fugit
tu ai venit
tu te-ai lăsat
ademenită
du-te du-te du-te
tu
stoarsă din ultimul haos,
din ultimul chin
ca din grea rufă udă,
ca ultimul fir de pastă de dinți apăsat
de-un băiat trist și beat
dintr-un tub de pastă de dinți,
sunt nou-nouță cu
(Exact în ordinea asta, vă rog!)
Cineva să mă demachieze de carne
să-mi dezmierde fâșiile de piele una câte una
numai așa vor păși elegant de la sine în afara mine-lui ca din clădire
cu
Nu știu ce-nseamnă genial,
dacă nu simplu.
Ce-nseamnă simplu,
oare nu confund
simplul cu greul, simplul cu adâncul
profund cu pasiunea, pasiunea toată
cu oasele ce instinctiv dau
Ne-am răsucit unul pe altu'-o-ntreagă primăvară
sub aer violet;
Rupeam ochiul și îl puneam în palmă,
îl înălțam să vadă: era iarnă-afară.
Dar nu credeam.
Tu încă crezi?
Ce
Peste acoperișurile grele din Praga
n-am fost niciodată.
Dar am dat peste-o poză prăfuită
undeva cândva,
era septembrie sau o secvență aurie-aurită
dintr-un august
descompus,
capul s-a desfăcut în prag mototolit
de vise blonde, ceruri și prostii
ca o hârtie strânsă-n pumnuri de copii
când ți-am bătut la ușă-n plină noapte;
mi-ai turnat zâmbete din jumătăți de