Poezie
negru
1 min lectură·
Mediu
Nu te-nfiora când mă găsești, iubite,
înghesuită-n noapte, dezvelită
de ziua cea grea
ca de un cașalot, împrăștiată printre
val de păr portocaliu și picioare demachiate, lungi, grele și
albe, mate.
Nu mai sunt bronzată, te-am dezamăgit.
Nu te întrista, nu mă trezi.
Am murit în perna neagră ca un fluture strivit.
{A mai trecut un an și iar...
Melancolia și obișnuința.
Te-ai înfiorat,
'ți voi spune iar și iar și
iar...}
Nu te-nfiora când mă găsești și dacă mă găsești și o să mă găsești, iubite,
îmbibată-n cuib de dimineață,
e-abia patru dup-amiaza,
nu te întrista;
când le vezi, picioare alte
lungi și albe, demachiate
de femeie-n patul negru
ca o moarte-n somn
de catifea,
nu te-ntrista.
Antonia o cheamă.
Are părul blond și vise multe, nu te întrista,
și câteva șuvițe,
noi trăim în somn și ne iubim.
Am murit pe perna neagră ca-n blană de câine lup.
Noi trăim în somn și ne iubim,
nu te întrista că nu îmi amintesc de tine,
ți-am spus azi și ieri și-acum un an,
nu te-nfiora, că ne trezim.
Și cine vrea
să fie treaz
vreodata?
001910
0