Poezie
Frisoane 2
1 min lectură·
Mediu
Într-o noapte roză şi lăptoasă, în camera sa minunată
Stătea o prințesă ca o lăcustă pe covorul imens şi gri.
Scria ce trebuia să scrie,
Ce va face, ce nu va face, când va zbura, când va înnebuni.
Şi seva sclipindă pe piele o anihila:
era aşa de frumoasă, de grea.
Spatele tenebros dureros, se pierdea
corpul, era numai cap fără dimensiune.
Strănuta, deşi nu scotea nici-un sunet.
În stânga uşa, în față o expresie:
ce chestie ce stea de mare? O izbea
o stare, o privire ultravioletă,
un peşte se izbea cu capul de oglindă,
Tenebre voci deschise pe pereți
Şi gândul ăsta des, prea des, tot tot mai des:
La tine mă gândesc şi te-am ales, la tine mă gândesc, gândule, ne'ncetat,
Repet tot ce-am simţit, neîncetat,
Un gând scapă, alunecă ca un ulei pe jos:
Gândul oribil, nu m-am sinucis de mult.
Sunt doar o pată ce se mişcă pe pământ;
Absurd, sunt eu steaua de mare, sunt o mişcare şi dacă vreau, nu mă mai duc la muncă şi nici să-mi văd amicii.
Sunt eu o răzbunare şi o jale veşnică a vieții.
Clepsidra asta minte, nu există timp în lumea mea,
Există zbor şi țipete.
03429
0
Acea tensiune rară dintre luciditate și delir: prințesa „ca o lăcustă” devine o imagine sfâșietoare a conștiinței captive în propriul corp, frumoasă și grea, în același timp anihilată de propria lumină.
Această dualitate – frumusețea care doare, gândul care ucide, timpul care minte – face ca textul să pulseze în sine în minte celui ce îl descoperă firimitură cu firimitură.
„nu m-am sinucis de mult” – o frază șocantă, dar spusă cu o blândețe imensă, de parcă s-ar constata continuitatea absurdă a vieții și nu moartea. Se atinge o zonă metafizică autentică: o luciditate care caută să fie adevăr.
Iar imaginea „Clepsidra asta minte, nu există timp în lumea mea” – e o izbucnire de libertate pură.
Într-o clipă, totul se inversează: nebunia devine iluminare, și ceea ce părea prăbușire se transformă în zbor.