Miruna Dima

Mi-ai amintit de un pictor drag mie. Și de viața lui, trăită spre sfârșit într-un paradis al liniștii și al dragostei calme, fără cutremure, pentru că tremurul și demonii erau în mâinile... ce pictau.

Mulțumesc, Adina, oprirea ta, discretă ca de obicei, înseamnă mult pentru mine. Ultimul vers... mă mai gândesc. Știi, accentuam tocmai că dormea, lin, liniștit, de tot (are și el dreptul la somn, uneori și îngerii dorm). Dar mai vedem. Poate printre umbrele mai mult sau mai puțin colorate, va răsări ideea cea bună.

Pentru noi, romanii. Dar nu se poate rezolva cu un singur telefon. Nici cu o carte, o piesa muzicala sau un spectacol de teatru. De fapt, nu stiu deloc daca se mai poate vindeca ceva. Ramanem noi, sa ne invartim sisifi prin lumea literelor pline de paianjeni...

Fara sa vreau, gandul ma duce la \"Scrisoare\" a lui Blaga si la \"Duhovniceasca\" a lui Arghezi. Aceeasi apasare, aceeasi trecere, acelasi glas al clipei ce trece. Doar ca tu, chiar si in plumb, esti usoara. Imi place mult versificatia, se muleaza pe suflet. Si, evident, versul preferat este \"înainte de răsărit desprindea o patimă de pe rever\" (cat de multe spune despre adevaruri care imi raman si mie in par...)

Imi place poemul acesta al tau. Partea de mijloc este, dupa mine, cea mai puternica (cuvintele, radacinile, suflul). Am doua sugestii (sugestii, doar, tu esti autorul). Imi pare un pic redundant \"natura goala\" cu \"nu ar fi fost nimic ascuns\" (inteleg ideea, dar as schimba forma) si ultimul vers e cumva in disonanta cu restul (din cauza acelui \"profund impresionati\", cred). Comunicare cu soarele tot asa de vorbitoare pe mai departe!

\"În faptă, lumea-i visul sufletului nostru\". (Stiu ca nu mai e trendy, dar eu il iubesc, mai ales pentru proze). Daca privesc la cel de alaturi, ma vad tot pe mine, il interpretez prin ceea ce stiu, gandesc si traiesc eu. El nu exista decat prin mine. Si invers. In momentul tacerii de tot, pentru mine, celalalt nu mai exista...Eu am trecut prin el, el prin mine, si totu-i ...cenusa.

Poemele Ioanei Ștefănescu Bogdan mi-au plăcut de la prima lectură. Sunt \"lipicioase\", cu \"priză\", așa cum ți-e simpatic cineva când îl vezi prima dată. Deși unele au o aparentă facilitate, le simți abia după ce ai terminat de citit și, inevitabil, vrei să revii.
Sunt în acest grupaj multe poezii pe care eu le numesc \"cu poantă\". Ochiul și mintea merg pe text, se formează treptat o unitate, până când, la ultimul vers, aceasta este zdruncinată, viziunea se schimbă, fereastra prin care privești e alta.
Ce mă atrage aici este mixtura dintre exprimările \"copilăroase\"(\"Lumi\", calul care nu s-a dat de trei ori peste cap, \"profesoara de franceză\", \"o pâine cât casa\") sau familiare (\"bărbatul meu\", \"rereuri\", \"s-au matolit\", \"maidanez flămând\" și imaginile, mereu serioase, chiar sentențioase unoeri, ca poveștile unui bătrân la gura sobei.
Toate aceste poeme au \"cheie\": le poți citi ca parabolă, parodii, alegorii. Și mai totdeauna au gust dulce-amar, căci pleacă din realitate. Figurile ce apar sunt cele de zi de zi: bărbatul de-alături, tatăl, copilul, prostituata, studenta, călătorii din tramvai… Lumea aceasta este și lumea mea, cu durerile, nedumeririle, răzvrătirile, râsul-plânsul ei.
Reușita autoarei constă, cred eu, în aceea că acaparează cititorul, și-l apropie, și-l face părtaș și astfel, reușește să îl \"miște\". Pe scurt, o lectură plăcută.

Îmi permit să scriu câteva rânduri despre textele de mai sus, deoarece, atunci când le-am citit \"m-au agățat\", mi-au reținut atenția. Nu pretind că am veleități de critic literar, dar cred că merită să spun ceea ce gândesc.

Lectura celor 10 poeme ale Danielei Luca m-a epuizat cumva, așa ca oboseala de după o împlinire. Sunt texte care, după părerea mea, solicită la maxim implicarea cititorului. Nu numai prin simpla participare, dar am impresia că vrând-nevrând, acesta este părtaș la FACEREA poeziei.
Cumva încifrate, poeziile acestea apelează la toate resursele cititorului: atât la organul\" acea special cu care se simte poezia, cât și la intelectul și cunoștințele sale. Daniela Luca nu te hrănește direct, lin, ci te forțează să participi la festinul care ți se oferă, pentru a-i simți întreg deliciul.
Așa, de exemplu, în \"non-objectal night\", o lume a cărei materialitate – alta decât cea știută, ce stă cuminte la locul ei – se dezvăluie treptat (parcă cu un pic de trudă) și este, cred eu, altfel pentru fiecare dintre noi. Paleta cromatică și câmpul semantic al tăierii, spargerii, ruperii sugerează desprinderea (cum spuneam, cumva trudnică) de cotidianul imediat, banal și trăirea într-un altfel lume, de fapt, lumea creată împreună (de autoare și de participantul la actul poetic), un fel de \"iarnă paralelă\", un \"alt meridian\", \"nordul altei nașteri\".
Aceeași implicare și în \"Salonul 22\", la lecturarea căreia se produce o zguduire, un șoc, întâlnind la tot pasul durere, boală, spital, ce acaparează și sufocă, până când, obosind de atâta suferință, trecem în alt registru, în \"neantul care se multiplică\", plin de indiferență, gol, absurd. și dacă toate acestea nu au fost de ajuns, autoarea încheie procesul sufletesc al poeziei cu : \"nu mai trăi în locul meu\".
\"Ater\" este poemul ce solicită cel mai mult, datorită intertextualității, a deselor trimiteri (ater, keturah, danaidă, amforă) și, de aceea, consider eu, nu se adresează unui public needucat, ce citește poezie când vrea să facă poză bună. Și, deși este probabil cea mai bună poezie din grupaj, am să mă opresc puțin asupra alteia, mai aproape de …sufletul meu: \"staccato pentru o iluzie\".
Ideea vieții ca circ și a omului-acrobat ce merge pe sârmă fără plasă e oarecum obișnuită. Numai că aici sârma este relația dintre \"mine și tine\" (el-ea?, autor-cititor?) și vorbele ce ne leagă, ce ne încântă sau ne \"biciuiesc\" împing piciorul jos de pe sârmă, în golul ce se cască, ce ne primește iar și iar până la anestezierea simțurilor prin repetate căderi, până la neființare (\"simt până la nefiind\"- un vers pe care nu-l voi uita curând).
Și în partitura staccato (izolat prin pauze scurte) dintre mine și celălalt, Daniela mă trimite să caut mereu iluzia acelui ceva care este poezia.

Ingadui raspuns?

Matematici de-aripe

rotunde cercuri rotocoale
pe traiectul timpului
noduri si semne
rasar pe zenitul dintre noi
adus de ape
curcubeul murmura ecou
nu mai stim unde
ne-am lasat sferele
in spatele retinei
resadeste-mi copacilor muschiul

Cu fiecare respiratie (sfarsit de vers) imi doresc si primesc mai mult. Ma duc la timpurile facerii, la nenascut si faurire, la suflete, la Adam si Eva, cum mi-i amintesc de la Mark Twain, la apa vie si apa moarta. Este o poezie la care admir mai ales suflul, cum am spus mai sus, imaginile foarte \"aproape\".

Da, cred ca ai dreptate. Deseori, furata de \"idee\", scap astfel de \"tuse\". Uite, l-am schimbat. Multumesc.

Multumesc pentru aprecieri. Si pentru atentionare. Dupa cum vezi, am schimbat.

Camasa de noapte, jeansi... tot acolo.

Nu e vorba de cenzura. A doua propozitie a comentariului dvs nu avea legatura cu textul in sine, iar cuvantul \"aluziuni\" era o exprimare, sa spunem, la fel ca fractia si numitorul comun. De asemenea, din cate stiu eu, in poezie nu se fac \"aluzii\", ci, cel mult, se sugereaza ceva, se creeaza o imagine, etc.

Nu ma voi intreba de ce acest comentariu nu se afla la off-topic, dar voi intreba ce intelegi dumneata prin \"aluzii\" intr-o poezie si ce rost are comentariul?

Întotdeauna cu dreptul, lăsând urme neistovite de pași peste sufletul de lapte, strălucind cuminte din zăpada așternută peste timp... Deosebit finalul, care concentrează și care e foarte puternic. Aș schimba \"cum\" din primul vers, rupe ideea, a trebuit să mă opresc să înțeleg.

Adică fără soț... Eu aș accentua pe \"lacrmi rotunde\", \"minus infinit\" și \"palma fără linii\". Sufletul pe cărările vieții e unul-singurul. În fața trecerii, ochii depărtați de întuneric nu mai sunt nici ei doi, ci unul câte unul. Aș mai spune că din cele trei, nașterea, nunta, moartea, lipsește mijlocul, doiul, îndoitul. Intepretări pot găsi din nou și din nou. Tocmai pentru că versurile atât de simple cuprind în ele atât de multe înțelesuri...

între două noduri
de pe trunchiul copacului
mijesc ochi de un alt albastru
a rășină m-avânt, a rășină
soarelui fulg strănut
nu mai știu unde
uitării m-am dat

Ela: Mulțumesc de semn, îl iau ca atare, și anume ca o încurajare și nu mai mult, pentru că mai am de învățat. Uneori pătrunzi sensuri acolo unde nu aștept să întâlnesc pe nimeni.
Corina: mulțumesc de comm. Mi-ar fi de folos niscava argumente. În plus, așa-i, NU calcă tăcerile.

Într-un Timp citeam des poeme care mă făceau să tresar, a căror sensibilitate și pătrundere în lumea inimii, a ticăitului, a \"celor doi\" mă trimiteau cu ochii deschiși în alte zări. Deseori mi-am dorit să cunosc un astfle de suflet. Acum, în acest Timp îi mulțumesc Luvului pentru rândurile așternute pe pleoapele mele.
Da, Ela, întâmplarea ei și sărutul pe tâmplă...