Poezie
ierni fără tata
1 min lectură·
Mediu
îmi iubesc fiecare deget cum un copil sânul mamei
viața e lapte șiroindu-mi pe barbă și piept
tata avea întotdeauna unghiile netăiate și negre
pășea când pleca din casă cu dreptul
mereu cu piciorul drept
în fiecare an pleca tata
de venit nu venea în fiecare an
uneori devenea mai înaltă zăpada
ce-mi îngropa orizontul la geam
tălpile i-au rămas conturate în alb
sau numai gerul își râde în țurțuri de mine
luna pe cer dă din coadă zburlită
și latră spre mine a câine
075270
0
Am crezut de cuviință a poposi pe meleaguri tediene pentru că am întâlnit încă o poezie plină de suflet.
Încă dintru început apare imaginea viață - moarte, copilărie - maturitate (viața din lapte - laptele scurgându-se pe piept și copilul sugându-și degetele a neliniște și dor - barba și pieptul bărbatului matur), imagine continuată de opoziția, sau completarea, alb - negru: lapte/ unghii netăiate și negre. Poemul continuă într-o tonalitate optimistă, țnsă aș vedea acest optimism ca pe o reacție a copilului, nu a celui matur de mai târziu, care deja înțelege superstițiile: copilul își vede tatăl pășind cu dreptul la ieșirea din casă, ceea ce îl arată puternic, încrezător, falnic chiar, pe când adultul vede \"mereu piciorul drept\" și știe deja că aceasta ascunde frică, obișnuință, chiar mașinalitate - ism, superstiție; aceasta nu scade cu nimic imaginea paternă în ochii autorului, însă încadrează tatăl în uman, în firesc. Urmează strofa a doua, ce, după părerea mea, este apogeul poeziei, prin construcția gradată \"pleca, de venit, devenea, îngropa\", care, pe lângă repetiția începutului de strofă (\"în fiecare an\") este o alegorie a vieții umane: naștere - intrare în lume, niciodată întoarcere - urmarea firului vieții, devenirea, firească și continuă, și, într-un final, care nu este văzut și ca sfârșit, moartea - îngroparea. Mai mult, repetiția deja remarcată ne duce cu gândul la repetabilitate, la ciclicitatea vieții, la succesiunea și succedarea evenimentelor în viața omului. Mai apar zăpada și orizontul, zăpadă ce-ngroapă orizontul, alb văzut ca negru, pătură peste viață ce devine element care \'sugrumă\' viața.
Ultima strofă aduce cu sine sfârșit-începutul, totul este înghețat, țurțurii mai sunt doar o dovadă neputincioasă de dezgheț, încă și luna, zburlită și rece, devine ostilă; însă rămâne speranța: urme de tălpi ce arată plecare nu prea depărtată în timp și speranța întoarcerii...
Una peste alta, un poem pe care eu îl socotesc demn de lumină și spre lumină.
Cu prietenie,
Daniel