desprindere din priviri

ce simplu este să te lași descris de oameni. fiecare ia o părticică, o întoarce pe toate fețele, îi ia la pipăit toate muchiile, colțurile. proiectează asupra ei și ce gândește și ce nu știe că gândește, ce simte și mai ales ce nu simte. șabloane, interferențe. aduce cumva mai aproape de el ciobul de tine și îți spune \"hei, ești ciudat, indolent, absurd, autoritar, ignorant...\"

asta e încă ușor de suportat, dacă nu ar veni un altul, ar mai tăia din tine o altă parte, ar vedea în ea neguri, temeri, cenușă, humă, hău și, cu o deosebită grijă, preocupare, neîndurare, spaimă, ți s-ar adresa, ironic, compătimitor, consolator, alinător, alintător \"e bine să le lași deoparte, ai mare grijă de tine, ești epuizat, ești îngrozit, ești pierdut, te-ai înnegurat, te-ai încovoiat...\"

desigur, un alt ciob, o altă impresie. nu, un alt caleidoscop de impresii, cât să poți auzi din toate părțile vuiete din ceilalți, din ei înșiși. oamenii vin cu ei, se lasă în tine, te scot din tine, te privesc atât de personal și îți și mărturisesc cu o mărinimoasă subiectivitate cum ești, în imensitatea posibilității de necunoaștere.

și asculți. așa cum ai ascultat dintotdeauna pașii, vântul, melodia, scârțâitul leagănului, trântitul ușilor, clopotele. în esență, toți privesc cu atâtea lentile deformate, așa cum și tu privești deformat fiecare părticică din altul. și așa mai departe.

***

ce imposibil ne este să vedem, My Lord, când suntem atât de aproape, când ne privim din interstiții. tu nu asculta totul, lasă-mi mie blestemul acesta. tu mergi, mergi din tine spre tine, aruncă prisosul, aruncă-mă cu tot cu privire, nu vreau să te deformez și eu.