mircea trifu

Pe vârful muntelui îmi chem copacii, Îi vreau în jurul meu în cerc solemn Și lupii-n ram îi prind urlând ca dacii Pe turla-nmugurită-n trunchi de lemn. Și-aici ca-n mintea mea fără ieșire,

Parfumul plin de corpul tău, Îmi umple cerul de cuvinte, Dorința mea de fost ateu, Așteaptă foamea ta cuminte. Un pat din nori am asezat, L-am învelit in vocea caldă, Cu perne moi l-am

Să te găsesc, am străbătut Mulți ani lumina de femeie, Acum, mi-s ochii mult mai grei, De multe vieți, a ta scânteie I-ascunsă-n gelozii de zei. Am răscolit cenușa toată, Unde-a

,,Să nu o uiți ! ,, îmi strigă cerul, Al său ecou erupe din vulcan, Pămantul îi forjează fierul, Uitarea se sfărâmă sub ciocan. ,,Să nu o uiți !,, șoptește marea, Și din abis înalță

în noapte,frigul se pierdu, și luna mă privește, nu pot măcar să urlu și frica parcă-mi crește. și steaua de mister, ce mă sfidează parcă, că sunt născut să pier și frica iar mă

Ocolesc calea ce duce spre steaua ta fumegândă, Ocolesc calea unde amintirile îmi sunt dușmani, Nici umbră nu am, unde dorința să se-ascundă, Mugurii iubirii mele sunt ca suspine de orfani. Cu

în ochii mei, ca apa cea adâncă, simt toată ființa ta ca o poruncă, și patima, ca unde de fioruri, ce malurile inimii le-ating cu doruri. din hăul nepătruns, a mea iubire, vulcanic, pătimaș,

De două mii de ani neresemnat Pe negrul Mării Țărm sălbăticit, De-Augustul si iubire alungat, Sunt eu, Ovidiu Romei răzvrătit! Pe fiecare stâncă-am scris un vers Poemul meu se naște din

La colțul muntelui, m-așteaptă viața, Stă ca un lup, cu-o haită de-ntrebări, Arunc pe noptea umerilor, dimineața, Cobor cu ceața, venit de nicăieri. Am să-i înfrunt neliniștea-n răscruce,

Cu luna prinsă de fereastră, Dalta în mâna-mi pare grea, Și-mi tremură-n lumina sa, Marmura trupului,albastră. Mi-e plină mintea de fiori, Și inima mi-e rătăcită, În azur rece

Iar m-am certat cu luna, mama mea, Din altă galaxie a purtat, O fată de-mpărat, cu zestre mare, Deșteaptă și bogată, ca soție, Mi-a spus că e frumoasă și era, Avea un chip armonios

Rog cerul nostru să mă ierte, De l-am ascuns în cartea mea, Aruncă îngerii cu pietre Și lacrimi, numai să mi-l ia! Recit ascuns o rugăciune Dar știu iubire că mă ierți; Eu voi închide

De Meșterul Manole-am fost zidit Adânc în cimitirul lui de gânduri, Eu să clădesc ce el n-a mai clădit, O mănăstire plină ochi de fluturi. Dorințele când noaptea le descalț Și stau uitate

Rugăciunea frunzei moarte, În căderea-nlăcrimată, Umbră rătăcită-n noapte, În suspinul tău de fată. Spun iubirii să mă ierte De păcatul ce ne leagă, Frica ce ne poate pierde, Lacrima să-l

aștept să fiu chemat de tine, eu,biată umbră într-o noapte, să te sărut,și ce-mi rămâne, e să-ți urez ușor,în șoapte, așa cum luna sus pe cer, urmează soarele în veci, așa și tu iubito

Eu încă sunt un ne-nceput, O teamă bătrânească, Un fir de vis nepriceput în noapte să se nască. Eu încă frică am de nori, Când tună-al lor dezastru, Ca haitele de carnivori, Îmi

Mă supăr și răcnesc, ajunge, Nu vreau să mai iubesc, mă doare, Nici inima s-o văd că plânge, Nici să trăiesc în disperare. Adio nopți încolăcit de frică, Când sângele îmi tremura în

Sunt doar un rob,nemuritor intr-un blestem Și cerul ăsta mic simt cum mă strânge, În tălpi, pământu-mi face bătături ce dor, Și bolta-o sprijin cu palmele pline de sânge, ,,Bărbosule, am inimă și

Ce noapte, ce cer, ce lună plină, Ce stele strălucind și ce duios, Un susur de izvor cu apă lină Si pasarea ce cinta-așa duios. Si muntele din fata mea se-nalta, Purtându-si cinstea verde cu

Știam că-i curtezană Noaptea, Cu-al ei parfum fără căldură, Tăcuta-i mână-o simt pe gură, Cum lasă negrul ei pe buze, Cu gust etern de întuneric, Și la urechi șoptind himeric, Când mă