Poezie

nemurirea

1 min lectură·25 martie 2013

Mediu

în ochii mei, ca apa cea adâncă,

simt toată ființa ta ca o poruncă,

și patima, ca unde de fioruri,

ce malurile inimii le-ating cu doruri.

din hăul nepătruns, a mea iubire,

vulcanic, pătimaș, cu îndârjire,

simt lacrime în rugăciunea oarbă,

ce doar durerea mea vrea s-o absoarbă.

și alintându-mă, cu glas de zână,

iubita mea, te iau de mână,

să mă salvezi din hăul așteptării,

și să fugim de tot, în fundul mării.

și-aici, nici luna cea geloasă,

că ești a mea, și mai frumoasă,

nu va putea cu-a ei lumină rece,

iubirea mea și-a ta să o ferece.

și nici stăpânul lumii, soare rege,

ce-n strălucirea lui, nu va-nțelege,

cum poate-o fată muritoare,

să fie mai fierbinte ca un soare.

și din iubirea noastră submarină,

să nască o fetiță de lumină,

și numele să-i fie nemurirea,

și va trăi căt va trăi iubirea.

001.012

mircea trifu. “nemurirea.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/mircea-trifu-0027513/poezie/14026646/nemurirea

Comentarii (0)

Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.