mircea trifu

Lumină sunt în semicerc, Și cate odată-s asfințitul, O noapte de visez că-s cerc, In altă noapte-s rasaritul. Îmi mor iar rugile în humă, Cănd izbesc cerul de granit, Sunt frunza

Nu am destule mâini să te cuprind, Și nici priviri să te-ocrotească, Când rău-n poartă-ți stă cerșind, Cu masca sa nepământească. Þi-e fruntea-acoperită de păduri, Și buzele cu munți

Trec poarta veșniciei, spre lumea altor vieți, Să văd cum naște clipa, cât moartea are preț, M-am stins și cu apusul și-aprins în dimineți Simțind călcâiul nopții și-al valului

Iar bate vântul frunza, ca dușmanii Îmi ține calea când cobor spre tine, Dar sunt salvat de stâncile bătrâne, Căci s-au născut acolo pentru mine, Să ne păzească dragostea, toți anii. Mai

este a patra oară când îl retrimiteți în ultima oră. de ce îl mai reaprobăm, dacă tot nu sunteți hotărât? va sta aici încă 24 h, ca să vă lăsăm timp. Sângele-l iau în mâini, Cernindu-i

Poet nebun, sunt sclavul clipei mele. Din multe vieți am vrut să evadez, Îmbrățișat de lanțuri și zăbrele M-am învățat să pot să mă trădez. Nu mă mai cert și nu mă mai alung; Am încercat

În vis m-am prefăcut în cerb, Cu coarne mândre și copite de argint, Să te găsesc oriunde sau să pier, De ești o stea sau poate pe pământ, Sau suflet călător spre cer. Și apele le-am întrebat,

Fii templul meu pe margini de zăpezi Și-ți dărui muntele-n cojoc de piatră, Drept zestre-ți dau o Mare de dovezi Și-un țărm din mine la a ta fereastră. Ca melodia curge cărarea pe aproape,

Numai seara îmi scot jugul și atunci că-i este foame, Parc-ar fi un înger, Doamne, ce mi l-ai ținut flămând, De la naștere, în gând, îmi tot sângerează-n minte Și acum că-i cât un munte, vreau

E viitorul ce mă cheamă singur, Prezentul nu mă lasă să visez, Trecutu-mi bate somnul meu nesigur În noaptea lui, ascuns, mă furișez. Aici trăiește eul meu cu tine, Pe fiecare prag de zori

Am făcut închis în minte, dus pe gânduri, un refren Rugăciunii nerostită de vreo gură femeiască, Azi o cântă-un cer de îngeri cu o voce nefirească, Ascunzându-se de mine, noaptea-n părul tău

Sunt dorul născut în formă de cruce, Crescută în lemnul purtat de-un sărman, O milă de-un veac timid să ridice, Un cântec în bradul sfârșitului an. Se aprinde un roșul din albul zăpezii,

Sunt parte din ceva divin, acum comfuz, nu știu, Nu sunt nimic în ochii ei dar jur că am să fiu, Știu doar că doare tare de sufletul deschid Și roiul amintirilor se furișează și mă prind. De

Am învățat să-mi mușc durerea, S-o-nsângerez, să nu cerșească, Mila, când se așează pe-a mea față Și-n zâmbet să își facă casă, Etern în viață să o port ca mască. Am învățat să-mi sting

Încerc să mă dezleg, dar corpul nu m-ascultă, Privind abisul nostru, îmi cresc aripi de ceară. Iubirea sus pe cer le-aprinde și mă-nfruntă, Se vor topi cândva, mi-e frică să nu doară. Și iar

Stau și ascult pământul, Simt tot ce râde, plânge și suspină, Și inima tresare, se bucură și doare, Simt floarea ce se naște în grădină, Și roza ce-ofilită, moare. Simt bucuria fetei ce

Azi eu sunt stăpânul durerilor lumii, Soarta s-o schimb, m-ajută cuvântul, Roata se-nvârte, iau crucea mulțimii, Pe cer, împreună o sui, cu pământul. Bombăne bolta, coborând la picioare,

Sunt obosit acum, fără armură, C-o inimă fricoasă-n piept, Sunt doar un biet nebun poet, Cu versuri rătăcite în furtună. Am adunat suspinele din lume, În mii de picături le-am strâns, Le-am

Sunt doar fiori în lumea ta, Căci trupul meu e din cuvinte, Le ning, pe tine să te-alinte, Când, rastignito, ești a mea. Sunt uneori purtat de vânt, Și-mi risipesc eternul foc, Mă

De câte vieți sunt parcă în neștire, Eu le-am uitat și numărul și gustul, Treceai tăcută-n vis pe lângă mine, Umplând de stele cerul și pământul. Și-n fiece apus râdeam cu moartea, Căci

Sunt pregătit, am totul lângă mine, Năframa bunicii cu miros de blândețe, E plină de vorbe stinghere, carnale, Și lacrimi păstrate pentu a da binețe, Cerneala o iau dureroasă, din rănile

O ancoră cernută pe lumânări încinse, Cu palmele rănite încearcă să nu piardă Icoana sfintei mame cu brațele aprinse, Ce-n fiecare noapte se teme, să nu ardă. Din miile de rugi ce le-a-nvățat

Nouă secole prin minte mi-au cântat a lor durere, Nouă spade în tăcere mi-am legat de brațe strâns, Cerul îmi pufnește-n plâns și apoi milos ne cere: ,,Cavaleri din nouă sfere, liniște,

Îmi iau aripa de înger și te pun pe ea culcată, Scutur ciutura fântânii și-o trimit să înnopteze, Frică-mi e că te trezește și te pierd ca altadată Printre miile de gânduri, ce doresc să