mircea trifu

Te știu din vise de copil, Atunci erai o zână, Când omul negru-n vis venea, Tu mă ține-ai de mână. Cu tine-n vis, zâmbind creșteam, Și-am devenit bărbat visând, Iubind în vis, iar te

Eu te-am visat o frunză de măslin, O aripă imbrățișată-n albul brumii, Și ploaia mea schimba al tău destin, Cu verdele promis pe crucea humii. Te spăl de brumă cu un lung închin, Acum ești

Eu nu te văd, doar vântul te jelește, Purtându-mi a ta lacrimă pe-o frunză, Ridică genunchiul, pământu-adâncește, Cu mâna-ntinsă, Rătăcito, fă-mă călăuză. Simt unghiile pătrunse-n mâini,

maică măiculiță, ție-ți scriu scrisoare, acum pe răcoare, stau lipit de-un pin, într-un loc străin. tu să știi măicuță că sunt bucuros, într-un loc frumos, am și casa mea cu pridvor de

Sunt magma din vulcanul încă viu, Ce pribegește-n lacrime fierbinți, Arzând destine și albastre minți, Pentru că sunt și-am să mai fiu. Ard tot polenul florilor de nopți, Pe cerul

Este ceva ce stăpânește-n mine, Ceva sau cineva, de mult uitat, Nu înțeleg, mi-e sângele-ncruntat, Sunt un trecut sau doar un mâine? Nu-mi amintesc de unde-am învățat Să scriu pe vise

Bate-noptatul gând ca o pendulă A unui ceas ce nu se mai întoarce, Ca un nebun sărut uitat pe gură Îndragostită-n setea ei când zace. E-un dor departe dus pe gânduri Pe țărmul unei Mări

Eu te doresc în nerăbdarea dimineții, din soare, fiecare rază sunt eu, Pe buze am încă gustul iubirii tale, ce îl împrăștii pe fiecare floare, Și-n fiecare noaspte, de treci prin grădina dragostei,

Îi cer visului să mă transforme-n condor, Dorinței disperate, să-mi fie călăuză, Cu vers de sânge-am însemnat cărarea, Și roșul inimii să mi-o deschidă ca o scuză, Peste Carpați să zbor, să-mi

De mine râdeau când le spuneam că raza soarelui aud, Când dimineața o trezește și zbenguindu-se-n lumina vie, Obosește frântă de căldură și se topește-n mare, picurând, Și legănată-ncet de valuri,

Eu cresc odată cu pădurea, copii fără dadacă, Chiar de mă doare mintea și capul de cucuie, De noaptea uneori mai cad de pe înalta cracă Cu mâna-ntinsă așteptând să fiu bătut în cuie. Îmi

Există-n mine-o viață, ce nu va înceta, Unde sunt încă-n brațe și-s încă alăptat Cu dragoste iubit de mama mea și-a ta Și răsplătit cu lapte pe buze, parfumat. Aici nu-mi sângerează mâna de

Am luat credința din străbunii mei, Și firul ei l-am despletit să aflu, Și biblia-m cernut-o-n picuri grei, Să înțeleg ce scuză ai sau ce temei, De ce cu noi ești câteodată aspru? Cum pot în

Mă voi răbda, sunt neînțeles ca vinul Prins în ulciorul trecător de lut, Mă ceartă dimineața când trag chiulul, De parcă-aș fi esență în absolut. Pândește-abisul, ca un dop de plută, Un vis

Sunt fiu de împărat și tatăl meu e-un dud bătrân, Împărăția sa se-ntinde pe pământ, chiar și pe cer, Frică au toți de el și umbrei sale i se supun, Cu sceptrul mâniei de-i atinge, toți iertare-i

Se lasă din nou înserarea, O undă încet mă-mpresoară Pe buze te strig Niagara, Să vii într-o sete de vară. Te-mbrac în avare săruturi, De roșu păgână ți-e unda, Și palmele aripi de

Dorințele bat în fereastra verii, Ademenindu-mi verdele trecut, Eu lenevind în palma-mbrățișării, Sorb dragul meu de tine renăscut. M-ai învățat să te iubesc, iubire, Cum numai apa de

Sunt parc-o filă dintr-o carte Scrisă-ntr-o limbă ne-nțeleasă, De stau o zi și-un pic, pe moarte Mă-ntorc și eu și-Ovidiu acasă. Dar el stă cocoțat pe gânduri, Parcă-i cocoașă-n vers

Îți murmur numele în van, În marea nopții dintre noi, Ce ne-adâncește an de an, Rupând visarea cifrei doi. Mă țin cuvintele legat, Între coperțile lumești, Și scriu cu-a roșului

Nicicând n-aș mai putea să zbor Departe de sărutul tău, nicicând, Tu fără umbră nu rămâi, în gând Cu tine n-aș putea acum să mor, Sunt umbra ta cu păr cărunt. Te-ai răspândit prin

Sunt într-un vis,pe-un țărm de mare Și ziua-mi cere voie să adoarmă, Văd valurile-n patul lor de sare, Cum împăcate,coamele își sfarmă. Acum magia-ncepe cu-n blestem Ce de-o eternitate

Te-aduc în mine, să nu te las să pieri, Isusă-ntre tăceri slujind la doi stăpâni, Din casa de nebuni închisă de hingheri, Ce au deschis de ieri, orfelinat de câini. Te las cu lupii mei, că

Un trandafir cu rădăcini adânci, Ai răsădit în inimă c-o sărutare, Și lacrimi, nu sărate, dulci, Îi dai să bea din depărtare. Parfumul lui, plin de lumină, M-apleacă în genunchi să-ți

Îmi bate Dumnezeu la poartă Cu pumnul harnic și bătrân, Înalt și darnic ca o hartă, Purtându-și faima de om bun. Îmi spune că-i trimis la mine Să-i deschid inima fricoasă, Îi rup din vers