Poezie

Inselatoare mila

2 min lectură·12 octombrie 2013

Mediu

Sunt fiu de împărat și tatăl meu e-un dud bătrân,

Împărăția sa se-ntinde pe pământ, chiar și pe cer,

Frică au toți de el și umbrei sale i se supun,

Cu sceptrul mâniei de-i atinge, toți iertare-i cer.

Sunt fiul său, un cerb cu coarne de argint în frunte,

Nu am rival nici pe pământ și nici în ape,

Am înfruntat dușmani in coarne și-n cuvinte sfinte,

Stele îmi stau în șir, cu-a lor lumină să m-adape.

Dimineața, în ropot universul cercetam ca să mă vadă,

Ca orice muritor sau stea ce mă zăreau să mi se-nchine,

Și fără teamă, scrutam hățișul de lumină sau zăpadă,

Temut eram de uragane și de roiuri de albine.

Dar într-o zi, pășind cum fac de-o viață, printre stele,

Un plâns tânguitor se-aude de pe o neagră stea,

Simțeam o duioșie-nlăcrimată că-mi umezește buzele,

Chema pe cineva, nu eu puteam să fiu, nu mă vedea.

Cu coarnele-aplecate, să n-o rănesc, cu mângâiere

Ce cu lumina de argint o sfâșiam, să caut vocea sa,

Văzui, acoperită cu neagră pulbere, o umbră în tăcere,

Mi-a spus că-i este sete, să-i dau o lacrimă să bea.

Înduioșat și fermecat de chipul palid, de tristețea rece,

O lacrimă abia născută am picurat-o pe-ale sale buze,

Și într-o clipă, durerea neagră a început să mă aplece,

Simțeam că-mi suge bunătatea, cu ale ei ventuze.

Mi-am revenit abia târziu la poalele întunecimii sale,

Era o maiestuasă vrăjitoare, era de-o neagră frumusețe,

Mi-a spus că-n veci voi fi un sclav pe treptele-i reale,

Și că voi fi nemuritor lângă a sa iubire eternă, rece.

Simțeam că plâng dar ochi-mi lăcrimau cu picături de gheață,

Vedeam pe tata ce în disperare, nici cruce n-are să mă plângă,

Nu-nțelegeam cum poate mila și iubirea să distrug-o viață,

Cum poate-un cerb cu coarne de argint, ca mine să ajungă.

001.019

mircea trifu. “Inselatoare mila.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/mircea-trifu-0027513/poezie/14036935/inselatoare-mila

Comentarii (0)

Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.