Eu sunt ce sunt

Este ceva ce stăpânește-n mine, Ceva sau cineva, de mult uitat, Nu înțeleg, mi-e sângele-ncruntat, Sunt un trecut sau doar un mâine? Nu-mi amintesc de unde-am învățat Să scriu pe vise și să le recit Și-ascuns în somnul meu domesticit, Să nu mai uit că-s Eu și c-am uitat. Sunt un tribun sau dac tăcut, Sacrificat pe-altare de rugină, Eu încă zac în suliți de lumină, Ce-așteaptă ploaia sa-necunoscut. Și gura lupului îmi urlă-n vânt, Când bătălia laș-o pierd în mine, Încă nu sunt ce sunt și mi-e rușine, Mâ bântuie un trup fără cuvânt. În via Apis, visul mă aruncă, Pe-un cal, culoarea negrului de corb Un dac decapitat mă-mpinge orb Și sângele îmi bate-a sa poruncă. Mă nasc când trec a Romei poartă, Sunt Decebal ce-și cere capul său, Zamolxis cel uitat e tatăl meu, Eu îmi vreau vocea din apusa soartă. Pe ea să îmi pun cușma de mioară Și-o lacrimă să beau dintr-o palincă, Cănd Dacia-ti trimite o porunca, Și Decebal se reîntoarce-n țară.