Poezie
Versul puterii
1 min lectură·
Mediu
De mine râdeau când le spuneam că raza soarelui aud,
Când dimineața o trezește și zbenguindu-se-n lumina vie,
Obosește frântă de căldură și se topește-n mare, picurând,
Și legănată-ncet de valuri, să adoarmă, obosită de vecie.
Și râd când le spun c-aud pământul sfârtecat cum geme,
Când firul ierbii își cere dreptul său să iasă la lumină,
Și tremură când picătura ploii o sărută și o înalță-n vreme
Sau plânge frântă sub povara pasului de vânt sau de furtună.
Râd încă de le spun că marea în maree mi se spovedește,
E blestemată să fie veșnic în valuri, tristă, agitată,
Ea și-a pierdut iubirea pe un mal și nu-și mai amintește,
Și-l caută-n abisuri, pe sub nisipuri, alge, disperată.
Dar nu mai râd când spun că am puterea-n mână și în minte,
Cu gândul meu pot liniști sau prăvăli durerea cu un vers,
Și transformat în spade sau în mângâieri puse-n cuvinte,
Pot purta iadul în cer sau paradisul în poem să îl clădesc.
001.041
0