mircea trifu

M-ai sărutat privindu-mă cu frică, Simțeam răceala lui cum doare, Cum poate un sărut să te doboare, Că nici iubirea mea nu te ridică. Mă-njunghiai cu un sărut plăpând, Știam că astfel îmi

În ochi tăi,mă scald ades, si tie-ti cint acum un vers, iti cint balada de amor, un cintec vesel plin de dor. privirea ta imi e deajuns, atunci in brate cind te-am strins, ai incercat sa-mi

Sunt pe o ramură din cer, un pusnic nor, Cândva, în altă viață, fost-am astru, În veșnicie, neumbrit de nici un dor, Nici nu puteam iubi dar nici să mor, Eram în nemurirea mea, un biet

Am strâns lacul de sânge proaspăt izvorât din ouă roșii, Cât să vadă păcătoșii că pe munte-s lupi aleșii de iertat, De acel crucificat singurul mai împăcat din toți Cristoșii, Ce i-au ridicat

Am crescut o primăvară toată iarna minții mele, I-am dat nopțile pierdute și un munte de-ndoială Și-nălțată-n mii de versuri ce-i sărută palmele, Am creat o Dumnezeie, fiica petei de

Așa începu totul, Cu un sărut și-apoi iubire, Până și luna, cu uimire, La braț, plângea cu codrul. Și noaptea-ntunecată de fiori, Privea iubirea dintre stele, Și așternea în calea noastră

Merg pe drumul căinței, cu ochi-nchiși și ud. Nori-n lacrimi, mă bine-cuvintează, Și razele de lună mă protejează ca un scut, Și-mi luminează poarta, unde iubirea se crează. Dorul de tine mă

Cusută-n fir de rază albă, Cu roșu trandafir brodat Și moale ca o sfântă iarbă, E vorba ce m-a botezat. Înalț un chip de catedrală Clopotnițele prinse-n cercuri Și crucile-s ca o

Mi-a tăiat calea Zamolxe! Cobora la mine-n minte, Îmbrăca stranii veșminte, mii de sulițe, de tânăr, Le-am luat fără să le număr, că-mi era un bun părinte, De atuncea port pe munte ploaia

Sunt două nopți de când o caut, simt umbra lor, Se întinde de aici din mine, mă doare al ei dor, Iau urma ei, e rece, dureroasă se-nalță în abis, Cerul s-a deschis să o ascundă și apoi s-a

Eu târâi umbra vieții legată cu un gând De vina minții mele ce crapă de mândrie, Încet flămânda sete ne-junghie pe rând, Dar eu tot ți-am ajuns eterna Mărturie. Deschid o pescarie pe

Am bătut și eu la poarta veșnicilor condamnați Mi-a deschis fricoasă-o hartă, de o viață necitită, I-au trecut în taină pragul ochii mei ne-botezați Și-am aflat atunci de tine unde ești

când sufletul îmi geme greu, când suferința-mi plânge, și dorul tău mă doare,eu te văd hristos pe cruce. așa cum el a fost sortit, să poarte crucea grea, așa și tu iubito,simt c-o porți și

Zac încă pe drumul meu de-ntoarcere acasă, Mă zbat ca într-o mlaștină întinsă-a unui vis, Iau ramura de lemn crescută dintr-o coasă Și-n palmă îți ghicesc, ce nimeni nu ți-a zis. La o

Când nu o să mai fiu și inima va înceta să bată, Când adierea vieții îmi va opri respiru', Și mâna împietrită-n nemișcarea rece Nu reușește-n pace, să-mi țină patafiru' Vreau, umbra mamei mele,

De ieri am încetat să fiu, Ocrotitor,sălbatic, Lumina-n întuneric viu, Și dulce și amarnic. Nu mai respir lumina ta, Și mai sărac e cerul, Mai tristă-i gheața de pe fruntea mea, Și grea e ca

Poate-ntr-o zi, de-am s-o trăiesc cu mine, Călcându-mi sufletul, voi învăța să cresc Pe muntele de soare atent să nu-mi leșine Rebelele dorințe, ce-n versuri le-mpletesc. Și poate-n altă zi,

Vreau să mă-mpac cu mintea mea de lapte, Ce noaptea mă acuză că linistea-i sfidez De vede că brodez din ghemul tău de șoapte Și-n orice vis din noapte în versuri o trădez. Mă port prin alte

Voi lua din tine înserarea, și noaptea o voi lua să știi, Vreau să rămai doar dimineață, până-n amiază să fii zi, Să-ți fiu ca un sărut pe frunte, iar tu iubită, ca un nor, Căci tu erai micuța

Nisipul ce iî am în ochi îl pun la fiert într-un vulcan, Să fac din sticlă un turn, că-s supărat din cale-afară, Că iarna asta am iubit în scris cu dalta și-un ciocan Pe foaia singurului drum,

Tăcută-n noaptea lunii pline, Șoptești cuvintelor ceva Și ca în stupul de albine, Supuse-s la porunca ta. Deschid poemul scris de mine Unde eternu-ți odihnești, Cu ochii-nlăcrimați de-un

Îmi spune-o cazatoare stea: "Trezește-te, că-mi vine rândul! Eu te-am ales în noaptea mea, Te vreau pe tine, nu pământul! Ia focul ce-i pe fruntea mea Și-aprinde soba din odaie, Unde pe

sărutul tău ce mi l-ai dat, a fost ca o otravă, otravă dulce,ce ciudat, mă arde ca o lavă. mă-nfiorez când mi-amintesc, de ale noastre clipe, Și nici nu știi cât te doresc, și le repet în