mircea trifu

Călătorește-n vise, E umbră fără soare, Și rece e ca frica, Ca semnul de-ntrebare Și veșnică ca clipa. Nu văd fiorul vieții, Doar patima pierdută Într-o iubire plată, Geloasă și

Te-aștept în miezul nopții să îți cânt, Arcuș din vântul fraged mi-am făcut, Și sufletul cu un suspin l-am acordat, Și note-nsângerate-am cufundat, În viitor și în trecut. Să nu vibreze nici

M-am statornicit de-aseară, undeva, în viața ta, Stăteai ca un vis, pe coate și priveai îmbujorată, În suspine dezmierdate și sub palma ce-mi ofta, S-a trezit din noi poemul fericirii

Tu m-ai creat din vie carne, sânge și cuvinte, Punând iubirea-n aluat, m-ai frământat cuminte, Cu sare de pe-obrajii tăi, pătați încă de lacrimi, Aprins-ai foc din rădăcini, din umedele

Îmi mor ecourile-n drum, Ruine de-amintiri și iască, Născute din tăceri și scrum, Sortite să nu mă găsească. Îmi moare-n palmă mângâierea, Când te ascunzi în altă viață, Să nu-ți alin

Destinul mi-l poartă o barcă, din lemn Crescut și tăiat dintr-un os de măslin, Mă ține pe crestele nopții solemn, Departe, mai jos, e profundul declin. Și vâslele bat cu copitele grele

Am inima nebună-nflăcărată, sălbatică, dogoritoare, Nu are stăpână, nu-i pasă că mă doare, Mă arde pârjolind pe-aici prin suflet și în cer Și calcă totul în picioare cu potcoavele de fier. Îi

M-am rătăcit trecând poarta străină, Fără să știu c-am fost ales ca sclav, În lanț sub bolta stâncilor din mină Scriu lacrimi, în pământul cel jilav. Și-am devenit stăpân pe-o

Cu amintirea mă mângâi, Tu, umbră înstelată, Ai fost iubirea mea dintâi Și ultima din viață. Tot universu-am răscolit Parfumul să ți-l simt, Nici un fior nu am găsit, Speranța să mi-o

Cuptorul ascultă sub plita-i încinsă Un cântec de leagăn ce sfârâie-n jar, Așteaptă o mână de mamă deprinsă Să-mpartă-aluatul pe lemn de stejar. Și eu mă tot legăn prin versuri tăcute

Supușii m-au numit Morfeu, etern Pe pleoape, visul muritor doar eu, Cu frunza macului, în somn aștern, Eu dau durerea și iubirile de zeu, Stăpânul nopți-n rai și în infern Sunt eu. Pe tronul

Prea mic și prea gelos mi-e trupul, Mereu cu spada-n mână încruntată, Durerile în flăcări îi arde anotimpul, Privirea e absentă de carne-ncătușată. Încerc micuța mea să îl îndrept spre tine

În noaptea asta sting cerul și stelelor le-am spus, Să-și amuțească-a lor lumină, vreau ochi-nchiși acuma, Nici rugăciune sau suspin în mine, nici măcar surâs, Și luna-ntr-o eclipsă am închis,

Păduri de flăcări luminează cerul, Cu sfeșnicele lor de lemn fanatic, Ce-oprește sus de tot să cadă gerul Să nu devin un alt ghețar sălbatic. Urc și cobor un munte de jăratec, Ca un izvor

Totul e gata să fugim din lumea întristată, În nori am ascuns totul, în noaptea adorată, Căruța argintată, cu două fulgere în hamuri, Să ne-aruncăm tristele și negrele flamuri În mare, pe cer, pe

Sunt uneori ca norul ce coboară De pe abisul plin "de nici un sens" Purtându-și răsăritu-n orice seară Să îl îngroape-n dorul meu imens. Când rostul tău ți-l știe pe de rost Și cineva o coală

Sunt întors din altă viață mai îndrăgostit de tine, Căci iubesc fără rușine o Dumnezeire-ntreagă Din icoana ce ne leagă, de o mamă frământată Între palme botezată, nu-ntre aripi fără

Ne-atingem uneori între pagini veline Din priviri ,ne iubim in săruturi de pluș, Nesupuse dorinți în tăceri clandestine, Răzvrătite cedau în parfumul de tuș. Și așa s-au născut versuri

Cu speranța urlând de-ndoială Fac o pagină goală pe cer, Dintr-o aripă albă domoală, Am furat, neștiind cui s-o cer. Stă rănită într-un vis agățată, Pe o virgulă-n formă de cui, Eu cu mâna

păcate nespălate de uitare, dorințe neâmfrânte și tăcute, iubiri pierdute,scufundate-n mare, de urlete și jale pângărite. aceste versuri strâmbe mă oglindesc, cuceritor, cu idealuri

Am biciu-n mâna mea nebună, Mânerul e de gheață arsă, Și-mi urlă rănile din mană, De teama inimii cea lașă. Voi strânge dinții în tăcere, Cu o speranță-n colțul gurii, Și din bătăile-ți

Sunt rămas aici pe munte unul dintre zei, ce tac, Ce strânge argint din ceață și izvoarele din lac, De-mi cad urletele-n șoapte de pe gură, de pe rât, Nu aleg, că-i vin sau roșu sângele ce-l

CATEDRALÃ PRINSÃ-N RAMURI Mircea Trifu O să am milă de mine chiar de n-am să mă-nfiez, Să învăț să fiu un munte, nici pădurea s-o-ntristez Și nici lupii cei flămânzi ce se joacă-n lac de

În fața ta m-aplec divinitate, Și-ți port cuvântul, caldă mărturie, Încoronat în rânduri aplecate, Supune-a lui dorință, numai ție. Suntem aici în nenăscuta lume, Unde apusul scaldă