mircea lacatus

ne întâlnim la capătul digului iubito sunt acolo niște pietre rotunde am să iau cu mine o sticlă o să bem din ea pe rând ca doi adolescenți la primul păcat apoi o spargem și cu un ciob ne

s-a încâlcit un nor în plopul din grădină precum odinioară berbecul în tufa de pe munte se zbate ca să scape si mă gândesc sä-l sacrific să-i curgă sângele albastru pe piatra fierbinte a inimii

tu ai noblețea unei regine vestite chiar dacă umbli adesea în zdrențe podoabele tale din tinichea pe degetele desenate perfect strălucesc mai tare decât aurul de la temple pe chipul tău nu se

noi suntem doi tineri blonzi cu ochi senini si mâini frumoase suntem pe o colină peste care trece un zid nu se vede că e cu totul din cristal ne plimbăm de-a lungul lui și ținem palmele lipite de

mai am un pumn de aur și-o grămadă de vise călăresc pe centaur sparg porți nedescrise întru-n cetatea păzită calc în picioare străjerii acolo mi-e cea hărăzită adulmec mirosul muierii călare o

nici anul acesta nu ninge de sărbători fiii mei privesc îngândurați pe fereastră numai în globul de sticlă când îl scutur cu forță fulgi mari de zăpadă se rotesc în jurul moșneagului jucăria

ceai pe verandă în cana de porțelan se lasă seara

mamă ieri a plecat circul din oraș și-a strâns uriașul cort și caravanele a plecat spre apus înainte de cântatul cocoșului tu să nu fi îngrijorată cândva se va întoarce iar în târgul

nicola e croat are mâinile ca două lopeți și-a construit singur casa pe malul mării în apropiere de rezervația naturală krka pe locul unde odinioară fusese casa bunicilor pescari din vremuri

liziera unei păduri în flăcări un drum desfundat lutul cleios și adânc căruțele înaintând greu văd totul ca intr-o fotografie veche amintirea se pierde spre margini într-un abur alb curat

scrisoare către tata tată am tot stat și m/am gândit la tine mai ales în nopțile în care eram de gardă la foișorul din partea de nord a cazarmei acolo unde bate un vânt tăios și de care

în vacanțe stăteam acasă pe lângă tata pe lângă cai uneori îl mai ajutam prin ogradă alteori îl aduceam acasă de la crâșmă el mă ținea de mână se legăna ușor și zâmbea de cele mai multe ori

are ochi negrii negrii ca murele coapte și plânge mereu are buzele roșii cărnoase date bine în pârg frăguțe nimeni nu le sărută le mușcă ea singură uneori până la sânge și din dulci devin