Mihaela Merchez

am oprit toate orele pe care le-am purtat un an întreg la încheietura mâinii pielea ceasului și pielea mea noapte și zi împreună așteptându-te același puls și același parfum pătruns în

și astăzi Soarele a mers fără ezitare pe drumul lui între cele două dealuri ninse în sufletul potrivit, drumul lui zilnic e bucurie umerii roz ai orașului se trezesc odată cu motorul Pelerinului

sub pielea unei mări foarte negre și liniștite mușchi imenși de lichid greu nu-și găsesc niciodată odihna marea e doar o inimă mare * așa cum mă pot bucura de prima ninsoare când

noaptea jucăriile tac așa că putem dezlega zăpezile la fereastră ca într-un glob de sticlă rugăciunea scurtă și peltică trece pe la fiecare icoană păturica trasă până la bărbie ochi febrili de

rochia mea va continua să danseze cu tine și chiar te va îmbrățișa rotindu-se sub brațul tău până va spune: am obosit te vei preface ca nu ai auzit sau nu ai înțeles exact cuvintele unei

Astăzi moartea mi-a sărutat din nou gura fierbinte Și nu m-am împotrivit și nici n-am certat-o, ca alte dăți… nu i-am zâmbit măcar am strâns-o tare în brațe și nu s-a-mpotrivit și i-am

plecam departe nu-Ți vedeam durerea știam doar drumul aurit sub tălpi. știam că nu Vei spune: stai! ci: Mă pazește! Mi-ai arătat că lacrimi voi purta și eu * Tată, acum câinii gri îmi

Cum ar fi să am aripi (albe sau albastre sau chiar de culoarea luminii) aripi adevărate și grele, crescute de-acolo unde se odihnesc mâinile tale. Le-aș ascunde, strânse bine sub plete prea

Înainte să plec mi-a spus când întâlnești un orb spune-i despre gustul culorilor și despre forma lor arată-i cât de aspră poate fi lumina sau cât de blândă cu palma ta în palma lui și

Acest război nu este sfânt acest război nu este drept noapte de noapte din oraș urcă spre rai știute și neștiute suflete cu inima vitează, gând înțelept și cu trasoare e găsită scara noaptea

Mierla tăcută. Fiori prin iarba moale – sfios, un șarpe.

- Mitsuko, tu dormi? - Dacă aș respira, aș trăi și dacă aș trăi, aș putea să merg pâna la tine miile de kilometri care ne despart liniștită și obosită să adorm în inima ta. Dar eu nu pot

casa pare să își ridice încet pleoapele argintii odată cu aerul rece pătruns prin perdeaua albă și grea soarele de iarnă e grăbit și somnul poate să mă îmbrace oricând în orice moment în

Pe trotuarul ud se multiplică luminile aprinse ale orașului în jurul lor picături foarte mici și foarte reci de apă se mișcă fără încetare în stația de taxi este o singură mașină de un galben

diminețile de Septembrie încep cu două milenii de liniște cerul e atât de alb încât nu știi unde se termină camera și unde începe o nouă zi păsările de noapte nici nu se mai ascund dintre

cel mai uscat deșert ești tu cel mai fierbinte poate de asta îmi leg bine gleznele cu panglici oranj îmi pregătesc ochii pentru lumina arzătoare și te cutreier fără să obosesc de-a lungul

pe buzele mele frigul iernii învins, sub așternuturile calde, visul smuls cu tot cu rădăcini aruncat în ger ca un ban de argint cerând la schimb ceva nenumit și urme atât de albe pe

copiii care nu se nasc din dragoste nu devin bărbați și femei ei vor fi Îngeri ai cenușii separând în veac negrul de alb copiii care nu se nasc din dragoste își privesc cu ochi de cenușă

poeziile despre primăvară se scriu, dacă se scriu, sub frigul iernii lumina din fereastră și cea din casa care se trezește ne-nvață iar sărutul, mângâierea, cum se îmbracă și se dezbracă pomii,

cândva am cunoscut o Pasăre a apărut în zare și a crescut și a crescut până i-am fixat ochii rotunzi și mici, strălucitori, cu ochii mei ca marea îmblânzită s-a așezat în fața mea, a călcat de

dacă vrei să știi mersul firesc al casei zăpezile închise în ochiul ferestrei, cireșul grăbit către vară frumusețea și somnul... caută pasărea cu penele albastre și zborul argintiu vestind

abia acum, când boabele de struguri își caută amiezile de vară în smălțuite, tandre căni cu vin, acum când soare blând și aer auriu ne înconjoară, când visele tale și visele mele de fiecare zi și

straturi albastre de nori si amintiri au venit odată cu vântul de Nord ce ușoare sunt aceste respirații rare cât de firească mișcarea lor pe Pământ cât cer încape în plămânii celui care cântă cum

A cincea toamnă. Mama-mi zâmbește: aceeași pelerină de ploaie.