Mihaela Maxim

treceam cândva, moleculă cu moleculă prin aripile tale amputate de timp chiar înainte de a-ți auzi foșnind ultima zbatere îmi spuneam că am ajuns în rai și voiam să plec în căutarea Sa dar

viața mea într-un borcan păzită de tine în laboratorul cunoașterii m-ai prins cu un picior în nori cu altul adânc înfipt, infiltrat în carnea pământului ca o poză cu seve

ascunde-se am să plec departe din mine spuneam să-mi deschid un nod în gât de ce m-am întors? mă jucam cu norii mei de lacrimi șoptind printre picături același gând senil de ce toate

cuprindeam vise crescute în palme ca în rana unui gând turbat lăsam să se vadă umerii scoși ai ușilor deschise larg vederii plângeam de bucurie chipul șters în lacrima

Labirintul tăcerii mă grăbeam să prind din urmă trenul ultimei priviri aruncată la voia întâmplării printre gândurile mele chinuite în iarba visului Lanțul de lacrimi doruri înnodate în

x1 dintr-una în cealaltă reflexia mea și a ta jucau șotronul pe gândurile în pătrățele din ochiul meu curgând ochiului tău strecuram șoapta viselor cu taine în dinți corbii mei

(pic 29.07... 10.00) XIV dimineața... știu... eram un lujer de nume biet mesager înfipt într-un papirus murdar pe o copertă uitată în vânt jurnal obosit cu foi dispărute pe undeva în

I pe întunericul clipei... mă bucuram ...prea devreme de gustul lacrimilor număram... timpul crescut clipe lungi și verzi până la cer mă-nchideam în mine singură Cutia

(din toate lucrurile spuse vreodată rămâne numai vocea ta) din murmurul întreg al conversațiilor între glasuri arse mocnit printre gânduri rămâne o singură voce, a ta din toate glasurile

flori de zăpadă înfipte în marele piept sidefiu-albăstrui buchete de inimi albe pulsând sânge transparent, tropăind pe crestele de argint topit cu hohote sărate plânge marea pe scoici mărgele

într-o zi, o să-mi pun capăt Tăcerilor singuratatea ta, să fie atunci a mea să-mi spun că nu e nimeni pe drumul de treflă cu speranța mea prafuită de colț o s-o ridic atunci, cu fața în

o rază scuturând aripi trupul ei lanț de tăceri lacrimi încinse speranță zvâcnind sub zidul privirilor cuvânt ucis curcubeul vestea o iubire cu numele smuls agonia curgea printre

...aceea de tăcere și tu legată de stâlp mi-am luat și eu mâinile-n palme te priveam tăcut ros de amintiri pe muchia orelor însângerate numele tău mă chema la umbră, undeva glasul

ne spălam visele la podul speranței de norii amorfi ai zilelor pustiite fără reproș încălțați în pastile de gânduri pe aceeași fasole bătută în cuie ne făceam că nu știm că sus ne-aștepta

Mi-am picurat pe buze tăcerea ta și colții tăi mândri mușcară din ea și visul meu gol pe picioarele tale urca fără glezne, încet pe covor boi mici stelele însingurate

Credeam că mi-a amuțit glasul iubirii printre gânduri era vară, ba nu, primă bucuria mea se zbătea la picioarele mândriei tale pe atunci nu te cunoșteam nu mă cunoșteai îndrăgostită de

Nu credeam c-o să mai vină și astăzi și iat-o timid, adunată-ntr-un colț strecurat de umbre dar șoptește muult mai repede decât pot eu auzi și –mi rămâne stingher nodul ei de tăceri

Rămân doar o ‘mie’ de gânduri …plângând efemere rescrise pe lumea de-apoi …cu ‘dinți’ de durere să stingă azi foamea din noi …și focul redus la tăcere mocnind rătăcită-ntre rânduri …șoptită și

somno-roase turturele lumea-abia se mai adună la o ceașcă de iubire printre stele și scutind grăbit aripa nu se mai ademenește oaia-n fân zorește clipa …mititele… un gândac uitat pe

nu ești atent mă uit la TV ...spioancele astea păi tu cu un ochi te uiți la TV, cu unul vorbești? nuuu, cu doi mă uit, vorbesc cu urechea ** la pescuit, în pauză