Marina Samoila

Cât timp… Cât timp încă? Ani, zile, ore, cât? Mă gândesc, oare cât, și inima îmi bate mai tare… Patria mea e viața. Cât timp, Cât? Ce drag îmi e timpul care mi-a mai rămas… Vreau să râd,

Toamnă Ingere al meu, nu te văd…Unde ești? De ce mă întrebi? Cînd ți-ai văzut inima Ultima dată? Ingere al meu, nu te aud…Mai exiști? De ce mă întrebi? Cînd ți-ai auzit

Aș fi putut să nu mai vin Sau să vin mai repede. Fuga mea de cuvinte – Căprioară amenințată De glonțul gândului. Să-mi amintesc, să-mi amintesc : « Tăcerea obosește inima. Balamaua

În pădurea mea de întrebări mă întorc la început de an. Tufișurile copilăriei s-au făcut copaci mari, crengile înalță semne de-ntrebare de la pământ la cer. Stele și frunze - întâmplările

In clipa bântuită de-nțelesuri mâinile mele goale atingând roadele nopții mâini goale rămân. Nu pot numi fără să tai contururi, curgerea dinăuntru spre afară mi-e

Visele noastre Copaci cuibarind in cer Aceleasi pasari

AU FOST ODATA… [mâine e ziua noastră : treizeci de ani. aș vrea să scriu o poveste-poezie cu dedicație : pentru noi așa cum eram și pentru noi așa cum vom fi iar

M-am trezit azi îmbrăcată în cămașa neagră a gândului că nu ne vom mai întâlni niciodată. Nu pentru că zeii pe care din nepricepere îi numim coincidență ne-ar fi potrivnici… By-pass-ul

Albă, albă, albă Starea aceea atât de albă De care nu ai cum să-ți amintești Când și lumina își pierde înțelesul Iar sfâșierea cărnii lasă dâre de melci : Nervi dezacordați din elastic răscopt

si, mi, la, re, si, mi, la, re, si, sol, do, fa… “G eometrul sorții sapă prelung răscolind”, “E rezii pelerinează

Himeră vara asta exilată cu mine pe aceeași plută Pielea zilei lăbărțată peste noapte Ocean amniotic fierbinte Materia cenușie reducând-o la moluscă Fiară vara asta zăvorâtă cu mine în

Va fi vârsta miraculoasă a abia începutului Aerul dogoritor va fi greaua istovire a țărmurilor Marea va fi cer topit cu îngeri răzvrătiți pe creasta valului Aici dragostea noastră va fi singura

Hohotul meu de râs unde e ? Mai știi ? Eram o pasăre de cer înalt Cu râsul învoalându-mi Albul aripilor. De sus, Grijile deveneau mici de tot Proiectate în sistemul de referință Al

Inchid și plec. Sunt obosită. E pe înserat, vară, se-ntunecă târziu. Am să iau un taxi, nu prea am bani dar mâine am să fumez mai puțin. Aer cald și cleios se năpustește pe ferestrele

Nu stiu in ce masura este posibil tehnic si nici daca veti fi de acord. Indraznesc totusi sa propun Editorului si voua tuturor celor ce scrieti in acest loc, sa apara maine pe prima pagina a

Zâmbea. Senin era ochiul, singurul cu care zărea. Schiopăta. Mâna cu venele umflate, sprijinită pe baston, avea petele maron ale vârstei – a treia. Maron. Ca lemnul bastonului, încovoiat

Si trebuie să știți că pe hoața asta n-am s-o iert ! S-a strecurat ca o stafie la mine-n grădină descheind provocator cămașa sidefie a mugurilor. Fără pic de rușine și-a aruncat

Ai aprins lumina, Doamne, în cireș. Bondarii zumzăie a Liturghie, Cuvinte-buburuze pagina ierbii o ară – stropi din mantia lui Pilat (și-a spălat mâinile la mine în grădină și eu l-am

Zarea-și sfâșie cămașa de noapte Orele flutură limbă de șarpe Calul albastru zvâcnește-ntr-un salt suflete să-ntoarcă dinspre neant Sânul tău tresare la mine în palmă Cearceaful

București, 25 martie 2003 (Buna Vestire !) Scrisoare deschisă doamnei Ioana Pârvulescu – Editura Humanitas Cel de al patruzecilea volum al colectiei “Cartea de pe noptieră”, îngrijită

Tâmplă – templu de oase, de fibre, de nervi și sinapse, casă a gândului cu pridvor și arcada sprâncenei albastră. Albastră irizare desenând sub piele drumul murdarului roșu prin

Aș fi cercul tău Si tu punctul din centru Invers proporțional cu timpul, Pasul compasului m-ar desena cu raza Soarelui cu raza Pământului apoi a Lunii a fântânii a brațului a

Aș fi cercul tău Iar tu punctul din centru compasul cu pasul invers proporțional cu timpul m-ar desena întâi cu raza Lunii apoi cu a fântânii apoi cu a brațului apoi cu a pupilei