marin badea

doar te întrebam: vrei să urcăm un munte care atât de multe îndoieli a avut că a devenit șes, să așteptăm să înflorească lebedele, direct din aripi, să ascultăm cum se dilată noaptea, precum

taie ce zi vrei tu din ceea ce nu ne-a mai rămas și ia-o cu tine, sub forma unei amintiri care nu mai poate fi redată cum coboară asfințitul ca și când e o iubită care tot vrea să rămână în timp

I inima ta e un cuib în care se ascund vrăbiile atunci când nu mai au nimic de pierdut prin aerul dens, când nu mai există anotimpuri, nici împăcări, nici căințe felul în care ea bate e o

ești un ceas care ticăie numai în interior, trei-doi-unu, dumnezeu face lumea după chipul și asemănarea lui, puțin schimonosită, plânsă, gata să fugă la orice semn de pericol fugi și tu în

fă-ți un zid care să fie numai al tău, fă-l din scrâșnetul dinților când nu mai ai loc în nici o inimă dragostea pervertește și doare ca un nerv între două vertebre tasate pentru

1. eu sunt în cealaltă parte a inimii tale, cea plină, care poate respira, nu îți fie teamă cât vede cel ce nu știe, cât poate striga cel ce doarme cu ochii deschiși unul în altul vom

am un gând bun pentru tine, un gând ca o fluturare de mână făcută de cei care au proteze cinematice în loc de brațe, ca o fluturare de inimă făcută de aceia care au iubit până li s-au strepezit

Pe o vreme câinoasă, anormală pentru jumătatea lunii noiembrie, a fost îngropată familia Popescu, tată, mamă și fiică, în cimitirul Sfântul Lazăr, din Călărași. Frigul s-a așternut peste oraș și o

sub pielea ta descuamată nu ierburile pârjolite ale toamnei se ascund, nu ropotul ploii bătând streșinile când simți că vine un frig care te împresoară, nu păsări, nu dragoste și alte

muști din ceilalți, din timpul de care se lepădă atât de ușor de parcă-l tocmesc pe isus, din ceea ce lasă în urmă, aer, echilibru și spațiu, porți, cât mai multe porți, ziduri, cât mai multe

atât știe să spună, happy time again, în vreme ce-și roade unghiile, iată, orizontul e mult mai aproape, mai intim, atâta mai poți face, strigi, moartea e un pește de râu pândind de sub

strângi vise, fir cu fir, strop cu strop, cândva, îți spui, le vei răsfoi, le vei privi palmele, muchiile, le vei sorta după culori, după miros, după riduri și aure, după modul în care te-au

sub nori de turtă dulce ne vom refugia pe planeta aia construită special pentru tine vălurind caramel vanilii fructe glasate parfumul meu de mosc în care te învălui sărutându-ți picioarele cu

singurătatea mea te iubește în singurătatea ei, te iubește știrb, te iubește de parcă-i e sete tot timpul din pereți te iubește, din var, din ceea ce se ascunde în spatele acestei grimase și

ce te bate în cuie, de-a lungul pereților, ce iederă îți crește din trup, cât mai chircită, de parcă urmează să zacă în frig nu se poate bea din sângele tău, din apa ta vie, din apa ta

până la tine, cerul avea pereți, avea striuri, tăișuri care puteau secționa, lungi fâșii, clipe și clipe, zile și zile, ani după ani, avea urlete și atât de încet plângea că nu era nimeni să îl

să calci temător, să ți se îndoaie genunchii, dumnezeu are și el dracii lui, are temeri, tot ce vrea e să fie la fel de liniște ca la facerea lumii, nu-ți flutură velele și abia mai respiri, sub

tot mai pronunțate sunt oasele feței, asperități care nu pot copia trucurile celor care atât de bine mimează în veșnic nepăsători care nu au ceva de pierdut, etern-fericiții momentului

Pe ambele părți ale tuturor încăperilor ce alcătuiau acel întreg de formă dreptunghiulară, pereții erau văruiți într-un galben calcaros, măcinat de vreme, de mucegai, de plictis și depresii. Nu

ce fel de prag construiești, ce fel de prăpastie, ce fel de ură, cât să te sufoce, să doară cu durerea lupului părăsit de toți, cu frica aia a lui când, în ger, urletele îi sunt abia