Poezie
butterfly
2 min lectură·
Mediu
singurătatea mea te iubește în singurătatea ei,
te iubește știrb, te iubește de parcă-i e sete tot timpul
din pereți te iubește,
din var,
din ceea ce se ascunde în spatele acestei grimase
și care îți spune că sunt bine și mort,
din ceea ce încă nu simte, dar care ar putea să o doară
atât de adânc
precum peștii când sunt loviți cu ciocanul,
dur, mai dur, tot mai dur,
până ajung o simplă linie la marginea scrumierei,
acolo unde, oho, se ascunde o altă mare
unde niciodată nu au ajuns
astfel te iubește singurătatea mea, cu sughițuri,
urlă pur și simplu
e un fluture care abia a învățat să zboare
ca o cenușă
care coboara din glezne și abia pricepe să meargă,
peste tristețea pe care o purtăm cu atâta seninătate
se lăsase un frig de parcă urmează să nu mai fim
niciodată
chelălăie pur și simplu,
știe să zboare și tăcem împreună atât de exact:
tăcerea ta e albă, a mea e atât de gri,
ca un suflet care nu cunoaște
încotro s-o apuce, spre care frig, spre care altă ispită,
tăcerea ta încă nu a învățat să se exprime
astfel te iubesc,
ca un var peste care s-au prăvălit toți pereții,
copacii sunt goi pentru că
numai astfel strigătul lor poate fi auzit,
de genunchii tăi m-am îndrăgostit, iubito,
câtă veme știu că doar ei pot plânge atât de împleticit și de alb
iubirea e doar o altă formă
de a te simți viu,
de a crede că poți trăi până la capăt,
deși capătul e doar o altă formă de a muri pe neașteptate
001964
0