evora

muști din ceilalți,

din timpul de care se lepădă atât de ușor de parcă-l tocmesc pe isus,

din ceea ce lasă în urmă,

aer, echilibru și spațiu,

porți, cât mai multe porți,

ziduri, cât mai multe ziduri,

pe ele îți proiectezi visurile care te fac atât de diform,

de lichid,

vorbele de hulă,

mucusul gros de melc sărit de pe șine,

din cămașa de forță,

din anafranilul cel de fiecare zi,

mulțumescu-ți, doamne!

din spațiul ăsta atât de exact,

pe eros cel întotdeauna luat pe nepregătite,

introvertit,

zâmbind știrb cu aerul că are habar el ce face,

pe ana pusă la temelia fiecărui perete care tot are îndoieli

(uite, forma ta decupată în aerul gros

nu e o dovadă certă că exiști cu adevărat,

ești o nălucire de-a ta,

a celorlalți despre restul,

a restului despre nimeni,

a nimeniului despre tine,

urma caninilor tăi pe jugulara fiecărei ore care se dilată e un semn că totul se va sfârși extrem de curând,

atâta trebuie știut: singurătatea o trăim separat)

cerul, în noapte, e o poveste despre licurici care emit s.o.s.-uri,

fa-ți semnul crucii,

moartea se strecoară pe sub tocul ușii

atât de sfios,

muști din ceilalți,

muști din tine,

din aer, echilibru și spațiu,

te simți atât de bine, antropofagule,

în peștera ta ești un liliac

care a învățat să leviteze