Poezie
plumb
1 min lectură·
Mediu
ești un ceas care ticăie
numai în interior,
trei-doi-unu,
dumnezeu face lumea după chipul și asemănarea lui,
puțin schimonosită, plânsă,
gata să fugă la orice semn de pericol
fugi și tu în vreme ce toate celelalte umbre sunt prinse cu lațul
îți poți desena câte contururi vrei,
ești singurul care poate împacheta ziua în steril,
da, trece o frunză, în goană,
și-aștepți să se prăvale toată melancolia toamnei peste tine,
separă, îți strigi, separă
și chiar asta faci: separi întunericul, îl exciți,
fiecare nerv trebuie secționat pe lungime,
să simți, da, să siiimți cu adevărat
cum fuge moartea de cel care nu are trup, nu are liniște și nici ce să mai spere
linia ta e
un fel de cerc în care liniștea se umflă,
un fel de mal la care nu ajungi,
un fel de ram de care tot atârni
la stânga, noapte,
la dreapta, un parfum de pe vremea când dragostea era vie,
în spate, un om care își schimbă chipul la fiecare strigăt,
(și strigă de fiecare dată când îl atingi),
în față, tu, sărit din tine
mergi și nu te recunoști
023290
0
OA