Melancolia

Pe ambele părți ale tuturor încăperilor ce alcătuiau acel întreg de formă dreptunghiulară, pereții erau văruiți într-un galben calcaros, măcinat de vreme, de mucegai, de plictis și depresii. Nu înțelegeai cum era posibil să plouă și în interiorul acelor camere îmbâcsite, un fel de bazar de burghez scăpătat și ajuns în pragul alienației din cauza malnutriției în condițiile unei apetențe absolut bolnăvicioase. Pregnant era mirosul coconilor, de molii roind în jurul ferestrelor înalte, de muște de bălegar și de cadavru. Un așa aer dens ai simțit numai la internatul mixt și, mai târziu, în căminele studențești situate în apropierea unei ape cu miros de acru și de ierburi fermentate, când luau liceenii vacanță. Umblai printre și sub paturile suprapuse, prin șifonierele de lemn furniruit și date cu lazură groasă pentru lemn, sărită pe alocuri, desfăcând, de-a valma, sertarele comodelor metalice, ca de spital. Cotrobăind după lucruri de nimic, uitate în frenezia plecării. Creioane chimice, normale sau colorate, Pelikan, Faber-Castell, Bic. Pixuri cu gel sau cu pastă normală, deja uscată. Stilouri, Flaro Vega SM, Hero, ACM Gigant sau Unic, cu peniță dură, de iridium, cu cerneluri dintre cele mai diverse, neagră, roșie albastră. Cărți și caiete. Borcane cu untură. Cu peltea. Cu marmeladă. Mucegăite la suprafață. Șomoioage de vată hidrofilă. Suluri de hârtie igienică. Ulterior desenai, pe foi de dictando, case construite pe creste. Palate miniaturale, cu pereți din travertin, ardezie sau limestone. De-a valma, cochilii și valuri ale unei mări închipuite și pe care ai ajuns să o cunoști mult mai târziu, la cumpăna vieții, dus de un suflet la fel de zbuciumat ca și al tău. La fel de neiubit. De lipsit de speranță. De sens. Șosete totdeauna desperecheate. Fesuri tricotate. Din lână, din mohair, din cânepă, pline de lindeni. Mirosul de acru reușea să-l acopere pe cel al gazului lampant, care te izbea numai la intrare, într-un fel de antreu făcut din uși fără ferestre și așezate în unghiuri drepte, alcătuind, la rându-le, alți pereți leșinați în lungile zile cu un soare arzător și apocaliptic, în verile acelei stepe căpiate precum o iepuroaică înainte de a-și devora puii, pentru a grăbi o nouă perioadă de rut. Te exilau în una din camere, iar tu făceai același lucru: desfăceai sertare, vitrine, rafturi, dulapuri. Pipăiai polițe și unghere, xilogravuri înfățișând căpriori în buza unui râu cristalin și de un albastru ireal, susurând nepăsător, păpuși cu cap porțelanat, cu toalete extravagante, cu glugi din dantele, rochii strânse-n corset, cu funde, broderii și volane coborând pe crinoline generoase și grele. Cu pantofi cu platforme atât de înalte că păreau catalige. Cu botine cu pene Diy. Firetate. Uneori matlasate. Încheindu-se cu mici șnururi în formă de șireturi de mătase de Kashmir, înfășurate în jurul unor năsturei de rubin, de malachit sau citrin. În întunericul acela șters, desfăceai o bucată de lemn, de formă ovoidală, pe care era desenat un chip inexpresiv, cel mai probabil o copilă cu trăsături mongoloide, zâmbitoare, căreia nu-i puteai ghici vârsta. În interior era aceeași copilă, dar de o înălțime mai mică. Îi spuneai acelei jucării năzdrăvane Ceapa. Oricâte straturi îi dădeai la o parte, părea că vei găsi, la nesfârșit, păpuși identice de lemn, din ce în ce mai mici. Niciodată nu ai reușit să le numeri pe toate. Însă nu această jucărie te atrăgea. Nici pâlnia din zamac, de culoare bordo, frumos curbată, semănând cu un capăt de trompetă, a gramofonului. Nici vechile discuri de vinil, cu chipuri de femei litografiate pe fețe, părând că privesc într-un punct abisal, bentonic, cu roșeața obrajilor evident artificială, dată de boneta Glamour, cu pistruii eliminați cu ajutorul gheții carbonice, părul buclat și coborând până la umeri, înguști, albi sidefiu și extrem de fragili, rujate cu pastă de arsenic și cinabru, plumb sau mercur, cu sprâncenele frecate cu antracit. Îți făceai curaj, în cele din urmă iar, din acea pâlnie, notele muzicale luau o formă materială. Ma l'amore no / L'amore mio non può / Dissolversi con l'oro dei capelli / Fin ch'io vivo sarà vivo in me / Solo per te. Lina Termini, din Agrigento, zulufată, cu buze hialuronice și pomeții ridicați prin același procedeu medical, părând veșnic mirată, pătrunde în universul acela nostalgic și ticsit în care, de-a valma, s-au refugiat șoareci, vase, carafe și ceainice din ceramică pictată sau din cupru argintat. Alămuri. Vaze din cristal albastru cobalt. De Bavaria. Famiulle Verte. Din bronz masiv, cu foiță de aur. Dinsticlă de Murano sau pur și simplu grosiere, din sticlă ordinară, groasă, în stil art-deco. Sfeșnice și tacâmuri, ornice de perete, pendule de podea. Fructiere pline cu struguri, mere, caise, toate cerate. Bastoane cu capete de fildeș, înfățișând animale fantastice, unicorni și dragoni. Covoare grele, lucrate manual, făcute sul, de Tabriz, aduse din timpul marii fugi din Basarabia, la terminarea războiului, după acea iarnă a foametei, când cei nevolnici, copii autiști sau născuți cu picioarele strâmbe, luetici ori atinși de tuberculoză sau poliomielită, bătrâni senili sau oligofreni erau uciși. Fierți. Sărați și mâncați. Ca pe porci, într-un amestec de carne, oase, tendoane cu hamei, sorg sau alac. Te simțeai tu însuți un intrus, un șoarece mult mai mare, îmbrăcat în pantaloni scurți și fără chilot pe dedesubt, uimit de asemenea puzderie de lucruri. Cel plecat dintre pirostrii și din camere cu o singură fereastră. Și aia opacă și sprijinită de gratii. Un fel de închisoare de suflete. De copilărie. De liliac care se usucă, pe dinăuntru, încă de mic și nu mai poate înflori nicicând. Așa l-ai găsit. Printre cilindri cositoriți de fonograf. Printre macaturi și broderii, role de pânză neagră, din bumbac, cu granulație medie, pe sasiu cu ramă de lemn natur. Cu passpartout-ul alături. Cu palete și cuțite dintre cele mai diverse, Royal & Langnickel, Divolo. Între acuarele rusești, roz chinacridona, albastru cobalt, albastru regal, sienna naturală, roșu carmin și galben lămâie. Umbră arsă și galben venețian. Mediu impasto și cărbune lichid. Fulgi de foiță. Vopseluri acrilice și culori pentru lemn. Stând drept și cu trăsăturile feței netrădând nici un fel de emoție. Parcă așezat să servească o masă copioasă, cu toate bunătățile: supe-creme de linte în amestec cu crutoane, de broccoli și smântână, o plantă nemaiîntâlnită, atât de rară, în acele vremuri, că părea greu de conceput că poate exista în realitate, porții generoase de friptură de vită argentiniană cu garnitură de sparanghel tras la tigaie, în ulei extravirgin, deserturi din caramel și vanilie, din torturi cupolă. Părea încremenit. Abia spre final l-ai ghicit stând în acea încăpere neaerisită, unde te refugiai, de câte ori mergeați în vizită la doamna Coca, cea care prepara cafele amare, în ibrice alămite persane și servite în cești fine, porțelanate și aduse din China, căutând să ghicească, de fiecare dată, în zațul acestora, când se vor întoarce americanii. Dacă vor mai veni vreodată. Dar trebuie să vină, doar n-o să ne lase așa, cu nenorociții ăștia pe cap! Soțul doamnei Coca, gol-pușcă, doar un chatelain îi atârna la brâu, părând un șoarece crescut enorm, ca și tine, dar dolofan, suculent, lăcuit, din camera cu vechituri, murise de cel puțin o săptămână. Aria se aerisește din partea opusă locului de dat foc. Învârți mătura din nuiele, un mănunchi de răchită ajunsă la adolescență și retezată de-a curmezișul, fie cu foarfeca de grădină, fie direct cu secera rămasă fără mâner, ruginită și ea și atât de tocită de parcă toată viața a suferit de bruxism. Înainte o bați de salcâm; așa o scuturi de frunze, de praf, de scame, de amărăciuni, de leșuri și de toate păcatele lumii. E deja o rutină, zilele se scurg lungi și parcă nesfârșite, la fel ca ploile toamnei, când viile devin sălbatice și nevrotice, precum fetele mari născute cu platfus și rămase nemăritate, cu fructe otrăvitoare, de mătrăgună, când graurii sunt încă febrili, zburând în cârduri sferice și gălăgioase, la fel de luminate precum o cameră fără ferestre și-n care arde un rest de fitil într-o cană de seu. La asta te gândești când dai năvală spre popâlnic, cu toate acele trunchiuri tinere și înălțate peste un stat de om, ascuțite spre vârf, împungând, de-a valma, nori altostratus coborâți peste stepă, urmând să vânturi studenițe, lăstarii de tamarix care încep deja să se desprindă, vestind iarna, spicele digitate de pir, tulpinile deja uscate de topinambur, de buhă, de costrei și măselăriță, mere putrezite ca gingiile celor bolnavi de scorbut, frunze de plopi înșirați lângă gard, ca niște stâlpi de iluminat peste care s-au așezat ciori fosforescente, de semănătură. Pare o pădure în miniatură. Acolo te refugiezi de fiecare dată când îl aștepți pe unchiul care vine în lipsa tatei, în timp ce sora mai mică este la școală, păcălită, în fiecare dimineață, cu o cană de apă îndulcită cu o lingură de zahăr ars, în loc de ceai, și un rest de pâine. Vine împleticit, ca și tatăl tău, dar mult mai spre seară, când întunericul devine pregnant. Tușește înfundat de parcă ar bolborosi fântânile după ce seacă. Respirația lui miroase a urină de capră după gestație, a mâl în care a putrezit mătasea-broaștei, a tescovină și a zer uitat, zile întregi, la soare, până face viermi. Mintea îți zboară la orașul acela despre care ți-a povestit ea, Anversa degli Abruzzi, când a venit pe când tu abia ajungeai cu creștetul la ivărul ușii din camera cu godinul luat dintr-o casă vecină și părăsită, atât de însingurată încât s-a decis, în cele din urmă, să cadă în interior. Așa cum fac oamenii când nu mai pot scăpa de gânduri. Sora ta încă se mai legăna pe marginea patului, cu un deget în gură, cu unghiile roase până ce sângerau puțin, ca dâra roșiatică lăsată pe limbă de fâșiile de candida, după ce le desprinzi. Era un fel de pendul care a uitat să se mai oprească. S-a uitat la tine și ți-a spus ciao bella, după care ți-a întins, râzând, o păpușă de cârpe și fără un ochi. Cică s-a desprins în timpul transportului. Dar tu să nu îți faci griji, ea vede exact cu ochiul care-i lipsește. O cheamă Graziela și are 8 ani. Mânâncă Gelletti con latte Fresco 100% Italiano. Voglia di Panna e Cioccolato, Cracker - salati, senza granelli di sale in superficie. Artebianca - cantucci al cioccolato, Parmegiano Reggiano - tresori del gusto. Gran Biraghi. Cremă Appennino. Formaggio Piemontino, Salssione - Montalcino Salumi și, în general, toate bunătățile lumii. Gelato con latte condensato. Gelato con sciroppo di glucosio ricetta. Gelato con frutti di bosco. Pentru că ea este o prințesă. Numai vouă v-a adus o pungă cu covrigei cu mac, luată din chioșcul gării unde opresc doar trenurile de navetiști, tiriștii când vor să se descarce, tatăl tău după o zi de muncă petrecută prin sat, pe la gospodari, după ce a spart rădăcini cu un topor cu coada ruptă de la jumătate. După ce a spoit cu lut cotețele godacilor veșnic hămesiți, cu var stins amestecat cu cenușă. După ce a stropit merii și duzii cu piatră vânătă. După ce a cărat bălegar. După ce a aruncat, peste troace, apă de calcar și a împrăștiat, pe la colțurile grajdurilor, în locuri greu de pătruns, boabe de rodentox, pline de birtex. Sunt atât de otrăvitoare că sângerezi până mori. Se oprește că vrea să mai bea un pahar. Unchiul îi știe bine obiceiurile așa că, până în amiază, când toată aria e luată la întors, vânturată și primenită, în acea pădurice de salcâmi tineri, din spatele casei, unde te ascunzi de fiecare dată, vine și-ți întinde o bucată de ziar în care a înfășurat 4 cartofi și două aripi de pui, deja sleite. E un om cumsecade. Preotul din sat îl pune, de fiecare dată, la vecernie, în primele rânduri, căci are voce groasă și înaltă, ușor auzită de Dumnezeu-milostivul. De-acolo vine de fiecare dată, în fiecare zi, fix la aceeași oră. Își dă jos pantalonii sub care nu mai are nimic, nici un fel de cârpă care să-i acopere spurcăciunea. Îți cere să faci liniște, șșșt! Se aud doar stolurile de grauri dând năvală peste boabele stafidite din viile lăsate în paragină. Singurătatea e un fel de copac care cântă din scorburi. Un arbore de fum crescut peste un șanț nămolos, care bolborosește. Un arbore de mătase care a crescut într-o carieră de calcar. Atât e de stridentă la acea oră din zi. Singura care privește e Graziela. Zâmbește fericită. Unchiul își freacă pula până ce se întărește. Te mângâie cu ea pe buze. Tot ce trebuie să faci, în schimbul acelor bunătăți învelite în foaia aia de ziar jerpelit și care înseamnă câteva ore de liniște înainte de culcare, când tatăl tău vine beat, sprijinind gardurile, înjurând, unde dracu e curva aia de mă-ta, auzi la ea, și-a refăcut viața și m-a lăsat pe mine cu voi pe cap, alte două curve, este să îl pupi ușor și cu smerenie. Așa cum faci când termini rugăciunea și te închini la un copil ținut în brațe de o mămică mâhnită și cu privirea extrem de blândă, de vițică dusă la tăiere. Să-l muști ca și când ai mărunți un rest de ciocolată. Să-l lași să ți-o bage în gură. Uneori uită de tine și parcă e în altă lume. Răsuflă greu și se împinge tot mai mult, până când simți că te sufoci. Se scutură tot, precum copiii nevrotici în plină criză obsesiv-compulsivă. Un lichid cremos ți se scurge pe gât. Are gust de lapți de pește putrezit în lumina amiezii. Când se întunecă, vine și tatăl tău, vreme în care ai fiert cartofii, ai perpelit cele două aripi de pui, ai măturat, ai scuturat. Ai ars frunzele strânse în locul de dat foc, peste sat ridicându-se un miros înțepător, de ardei iute pus în jarul sobei, să gonească moliile, armatele de libărci ascunse prin crăpăturile pereților de tule. Umbrele. Strigoii. Fricile toate. Ai scris temele cu sora ta cea mică. Ați învățat poezia, toate trei, tu, sora ta și păpușa. Foicică dulce poamă / Toată lumea are mamă, / Melcul, iedul, ursulică, / Puiul cel de rândunică. // Fuge noaptea și dispare / La tot puiul bine-i pare / Că din nou e dimineață / Și-și vede mama la față. Ai aprins candela și ți-ai șters corpul cu o cârpă umezită peste care ai frecat un rest dintr-un săpun de față, Bambini Felici, lăsat tot de mama ta. L-a aruncat pe pat. Mai spălați-vă și voi, fetelor, că arătați ca niște țigănci jegoase. Nu ai mai recunoscut-o. Prima dată a spus că pleacă pentru câteva luni. Să strângă bani pentru a cumpăra lemne, peste iarnă. Să mai ridice o cameră, a fetelor, adică a voastră. Poate să îndrepte și gardul și să-l împerecheze. De-atunci au trecut anii ca niște bivoli trăgând căruțe prin toată pustietatea câmpiei, căutând loc de adăpat și puțina umbră a salcâmilor, după ce devin uscați din picioare, ca lumânările care se sting și ridică-n pangare un fum greu și negru, înecăcios. Avea părul de culoarea petalelor de mac când se usucă, unghii lungi și lăcuite ca pielea măslinelor tinere, pantofi cu toc înalt, geantă pe umăr, haină de hermină și o rochie de crepon tăiată mai sus de genunchi, nu altfel decât azzurro. Părea o străină care nu a plecat, pentru câteva luni, să aibă grijă de o bătrână muribundă. Acum lucrează la Ristorante Bar Pizzeria Le Gole. Are un alt copil, Alfonso, făcut cu Giuseppe. Dinții i-au crescut la loc. Nu ai habar cum s-a întâmplat asta. Tatăl tău vine și nu-i place mâncarea. Așa face de fiecare dată când e sătul de băutură. Miroși și tu tocănița. Ai fiert-o sub pirostrii, sub care ai pus trunchiuri uscate de ciulini, tezechi și ciocălăi. Are un gust înțepător, ca de sodă caustică. El o răstoarnă pe masă parcă ghicind că ai stors în ea zeci de boabe de mătrăgună, poate crapă, lua-l-ar dracu de jivină! Strigă din tocul ușii la sora cea mică, treci, fă, la culcare, că abia la anul e rândul tău! Tu știi ce vrea. Te întinzi pe celălalt pat și deschizi picioarele. Lumina candelei pâlpâie și umbre joacă pe pereți. Te pătrunde brutal și se apucă să dea din cur până când înțelegi că mama ta nu a plecat cu adevărat, e infinit de bună și de înțelegătoare. Sora ta își pune perna pe urechi, să nu vadă și să nu te audă, să nu mai audă nimic. Doar Graziela-păpușa vede tot fix cu ochiul care-i lipsește. În cele din urmă, imitându-ți mama până să plece, îi ții tu locul, ești la fel ca ea, ești și tu o mamă bună, mama ta bună, extrem de bună, gemi ușor și apoi din ce în ce mai tare, când îl simți și pe el că se scutură: aah, aaah, aaaah! Mi-aș dori să te bucuri și tu de această zi. Ca un om normal. Ca un pământean de rând: cu rate la bancă și salariul pe card. E absurd să-mi doresc asta, câtă vreme știu că e imposibil. Dar, până la urmă, tot ce-mi doresc e să te bucuri, nu contează din ce cauză. Îmi doresc să zâmbești. Poate vei face asta citind aceste rânduri, scrise doar pentru tine. Uite, îți dăruiesc din timpul meu, din atenția mea, din gândurile mele. Cred că unitatea de măsură a iubirii este timpul. Timpul pe care îl petreci cu celălalt. Timpul pe care îl primești. Timpul în care îl ții de mână. Timpul pe care îl visezi. Timpul în care taci pentru că și el tace simultan cu tine. Timpul măsoară iubirea. Și, deși nu sunt, în viața ta sunt mai prezentă decât alte realități obișnuite. Și tu știi asta. Și eu știu asta. Și ne-am obișnuit amândoi să știm că undeva, într-un spațiu nedefinit, cineva are un gând bun pentru celălalt. Străinul pe care l-am ținut de mână acum o mie de ani, e încă aici și îmi zâmbește. Simt asta ca și când zâmbetul tău ar fi electric. Ca și când ți-ai trimite energiile să mă înconjoare. Când mă mâhnesc fără motiv, atunci sunt sigură că tu, în celălalt capăt, ești la fel: absență. Ți-am mai spus: am avut ceea ce puțini au. Am cunoscut ceea ce puțini au norocul să cunoască. Am visat așa cum puțini o pot face. Să nu fii trist. Te rog. Să nu fii trist și mai ales să nu te simți vinovat. De nimic. Nu e vina ta că ești construit astfel: extrem de sensibil și atent la detalii. Că ești însetat de iubirea care ți-a fost refuzată cândva. Că nu știi cum și nu poți și nu ai puterea să îți aliniezi sentimentele și dorințele la principiile care îți ghidează viața. Nu ești vinovat de nefericirea mea. Nici de fericirea mea nu ești vinovat. Aș fi vrut să fi fost mai mult, poate ai fi zâmbit mai mult. Am recitit ceea ce mi-ai scris și te-am urât. Aveam senzația că îți bați joc de viața mea și implicit de mine. Am plâns. M-am înfuriat. Te-am alungat cum și cât am putut. Pentru că așa sunt eu, ca toate femeile, superficială. Nu văd în profunzimea lucrurilor. Și nu pentru că nu aș vrea sau că nu aș putea să fac asta, ci pentru că e foarte greu. E teribil de greu să vezi dincolo de suprafață, de măști, de umbre, de realitățile banale ale vieții. Și doare. Mult! Scrisoarea ta mi-a venit ca o grenadă în față. A explodat și n-am mai văzut nimic altceva. Nu tu, ci eu m-am pripit. Am judecat totul din punctul meu de vedere. Am fost egoistă. Recunosc. Am realizat mai târziu cât de copilărească a fost reacția mea la toate. Ți-am mai spus: uneori mă port ca un copil. Așa sunt eu. Cred că până la urmă va fi așa cum am anticipat cândva: vom fi la fel și peste 20 de ani. Doar că mult mai bătrâni. Sau doar umbre și oase. Poate mai înțelepți și mai răbdători. Poate nu. Realizez că mi-am dorit să te schimbi. Să nu mai fii tu. Tu cel care muți munții, deși îmi spui că ai ajuns la vârsta la care crezi că nu merită efortul și că, mai mult, nu vezi sensul în a schimba ceea ce a fost alcătuit cu atâta migală și perfecțiune. Tu, cel care porți un război, cu tot mai rare clipe de pace, de dragoste, de ură și de nervi, de atâția ani. Mai precis de o mie! Știu, rândurile astea sunt lipsite de logică. Lipsa asta de coerență cumva te va face și mai atent și și mai critic. Îmi asum această incoerență, așa cum mi-am asumat tot ceea ce a urmat după ce te-am ținut de mână. O zi frumoasă, dragul meu... În mahala, botezată, atât de elocvent, Țigănie, fiecare persoană era știută după nume urmat imediat de un apelativ care-i descria fie profesia, când era cazul, fie o tară a caracterului. Totdeauna era o atmosferă ca de duminică, mai ales că mulți dintre ei nu lucrau decât în astfel de zile, când ieșeau la strada mare, la bordură, cum spuneau, în căutare de potențiali clienți. Era baba Manda Semințereasa, asta fiindcă, dintr-o tavă de tuci, în după-amiezi, ieșea cu ea, stând ciuș, pe două pietroaie suprapuse, să vândă extrem de rar semințe de bostan, asta la mijlocul toamnei, când se spărgeau viile, de cele mai multe ori de floarea-soarelui, un produs uzual al tinerilor care mergeau la cinematograful din centrul orașului, de lângă parcul Marelui Fluviu. Era prevăzut cu loje și balcon, un fel de stadion cu tribune etajate, ca acelea din orașele vestice, cum vedeai, uneori, la un televizor alb-negru, Venus 5 sau Heru Eifel, Lux-s sau Opera. Timp de o oră și jumătate, erai într-un alt univers, rămâneai captiv în poveștile care rulau pe pânză imensă și care, ulterior, se scurgeau direct pe străzile pavate cu piatră bazaltică, prin coșurile de gunoi, răscolite de câini vagabonzi, prin cafenele unde totdeauna era un aer gros, de țigări simandicoase, Diplomat, Amiral sau Casino sau Select, Virginia și Snagov, sărutul actorilor, de cele mai multe ori la final, un fel de happy-end așteptat și electric, era întâmpinat cu aplauze și fluierături. Pe holuri, te uitai și tu, uneori fascinat, de cele mai multe ori curios, la litografia unui individ cu o privire șireată și cu mustață în stil de mafioso sicilian, din Marsala Palermo sau Siracuza, descoperind toată buza de sus, cu părul gelat și dat pe spate. Reușeai să legi literele între ele: Clark Gable. Însă, pe ecran, era altcineva, Rhett Butler, un aventurier lipsit de scrupule și care iubea o femeie care nu înțelegea că și ea îl iubește, într-un mod deloc sofisticat, pur și simplu instinctiv. Jean-Paul Belmondo, dintr-o altă litografie încadrată de o ramă aurie, cu motive florare, era, însă, cu totul altcineva: François Capella, în Borsalino, un film cu gangsteri îndrăgostiți de aceeași femeie, de Lola.T totdeauna, la mijloc, era vorba despre o femeie. Alain Delon era ba Rocco Parondi, al lui Luchino Visconti, ba fostul pușcăriaș Eddie Pedak, al lui Ralph Nelson. Burt Lancaster, Sean Connery și Clint Eastwood, John Wayne, pistolarul, un țintaș perfect, trăgea din picioare, cu un Colt 1873 Peacemake, în cutii goale de mâncare de fasole mexicană. Femeile erau pe peretele opus, într-u gest de misoginism cultural dus la extrem. Katharine Hepburn și Ingrid Bergman. Ava Gardner și Greta Garbo. Elizabeth Taylor și Marilyn Monroe. Grace Kelly, cea care, în final, chiar s-a măritat cu un prinț. Toate cu priviri languroase, uneori lubrice, încărcate de promisiuni. Baba Manda tot timpul trăgea dintr-o țigară căruia-i rupea capătul acela alcătuit dintr-un șir de hârtie creponată, închipuind un filtrul fără nici un fel de utilitate practică, ar fi trebuit să reducă nivelul gudronului, al nicotinei. Uneori se înfunda și se apuca să tușească îndelung. În final, ca un fel de eliberare, scuipa flegme verzi-roșiatice, ftizice. Le amesteca, de-a valma, cu coji și miezi, un leu cornetul. Semințe cochete, pentru un băiat și două fete, altfel viața nu are sens! Era Gică Frizerul, rotofei, veșnic asudat și respirând greu, ca după o fugă intensă cu vardiștii pe urme. Folosea numai mașini manuale. Strela, Marschall și Roem. Briciuri Ruhr Gold și Bonsa Solingen, pe care le trecea, dibaci, pe un rând tocit de curele din piele de vițel, Timor sau Prima Rindleder. Peste pietre Dragons Tongue, Mino Sharp sau Shobudani, adusă direct din Japonia. Era doar frizer de ocazie. O făcea numai din pasiune și doar dacă cel care urma să se ferchezuiască era mire în acea zi. Îl stropea cu apă de agar. Concurentul acestuia, slab, atins și el de oftică, Filon, Filon Frizerul, evident, folosea un aparat de tuns manual, Omega, foarfece cu dinți desperecheați și încărcați de lindeni, pămătufuri atât de tocite că mai mult îți iritau obrazul. După fiecare ras, folosea piatră vânătă și apă de colonie. Jubileu, Idila sau Violete, toate produse de fabrica Miraj. Tundea năzdrăvanii mahalalei, copii cu sau fără părinți, crescuți de bunici, mătuși sau de familii străine, așa cum erai tu. Ajungeai, la ceea ce numeai acasă, o dărăpănătură acoperită, de-a valma, cu plăci de asbest și carton gudronat, peste care tot răzbea ploaia, sâmbăta, de la căminul săptămânal, aflat undeva, la dracu-n praznic, într-un sat de care nu știai că există până să ajungi acolo. Te aducea Sile Șoferul. Conducea un autobuz Karosa, roșu la bază, crem în partea superioară. Filon Frizerul nu era atât de mofturos. Era trezit inclusiv noaptea, de mușterii, să ferchezuiască morții cărora, din reflex, le dădea cu gaz lampant în păr, să fugă păduchii, pentru doi firfirici. În restul timpului, se ducea la strada principală care tăia, ca o operație de ulcer, tot orașul acela stingher, molcom, colorat, de la un capăt la altul, la cârciuma știută drept a lui Drăgușin. Servea tescovină, mastică sau rachiu, în funcție de chef și de tovarășii de pahar, care-l cinsteau acontând dichisiri după o răposare proximă și pe care și-o intuiau, în aburii beției, cât mai apropiată. Ca mâine! Damele lăsau, pe marginea țoiurilor, urme roșii de ruj, uneori sidefate, în funcție de vârstă, din care sorbeau sambuca sau rom jamaican. După ce se îmbătau, urmau fie să fie futute direct din picioare, pe vreun gang sau sub un acoperiș care ascundea un loc întunecat, fie să fie bătute până erau umplute de sânge, până la leșin. De cele mai multe ori, lucrurile se întâmplau chiar așa. Doar ordinea nu era întotdeauna aceeași. Era Grasa, pe care o supăra veșnic tiroida. Era Lunga. Își furau reciproc bărbații și, după ce erau deconspirate, după nopți de păruială și-ntr-un acces de furie melodramatică, în funcție de cine era cea părăsită, înghițeau tablete întregi de Seconal Sodium, de Fenobarbital și Digitalină, urlând că au palpitații. Era chemată moașa mahalalei care ajungea din ce în ce mai rar, sătulă de astfel de certuri, cum tot boscorodea ea, pentru un capăt de pulă belită. E doar o simplă bradicardie, nu moare, dă-o dracu de curvă! Dați-i apă cu zahăr. Era Gigă Lăbarul. Venea la coșmelie după fiecare nor care se scutura mai intens, să vadă pata, zicea el. Pata era într-un colț al primei odăi. Sub ea era așezat ligheanul de spurcăciuni, cel în care urinai peste noapte. Își aducea și sora cu el, la vreo 4 ani să fi fost copila. Tu aveai vreo cinci. Vă dădea capace. Își belea genele, dându-le peste cap, că părea un fel de moroi. Ca să nu vă mai sperie, acceptați, în cele din urmă, să vă dezbrăcați. Ea se întindea pe pat și tu te puneai deasupra. După care te-apucai să dai din cur, mimând actul sexual. Ei îi cerea să geamă și să dea din cap dintr-o parte în alta, ca în plină criză epileptică, așa cum face mă-sa, când e chinuită. Se masturba privind fix la gaura aceea din tavan, care semăna cu un fel de portal prin care pătrundeau viespile din dărăpănătura de căcăstoare lipită de casă și la care tu ajungeai extrem de rar. Te fereau să nu cazi fie direct prin gaură, fie printre rosturile șipcilor așezate drept podea. Era Sile Bombonarul, vindea acadele pe băț, făcute din zahăr caramelizat și colorat cu tempera. Petrică Șoricel, o mână flocăită de om, țambalagiu de ocazie pe la cumetrii sărace și botezuri de orfani, petreceri de împăcări și de zile onomastice. Ochi Bulbucați, suferindă de proptoză, știa să toarne cositorul și să dea de deochi. Anton Lăutarul, cel care dormea în după-amiezi, când eu săpam, la marginea trotuarului, într-un pământ mai sterp decât cel peste care a căzut o bombă cu hidrogen, uscat ca lutăriile, la mijloc de veri, ca pietrele de andezit după închegarea magmei. Ieșea nevastă-sa, zlătăreasa Maria, și mă atenția să nu fag zgomot, șșșt! Vezi că doarme al meu și nu e bine dacă se trezește! E și bolnav, suferă de reflux. Săpam, cu un cuțit bont, tot mai adânc. Acolo urma să îmi îngrop mama care era o păpușă de cârpe cu un bold înfipt în inimă și cu un altul care-i străpungea capul. Vremea se scurgea în liniște, într-o armonie greu de înțeles. În mahala încă nu se aflase că un om, Neil Armstrong, fusese pe Lună și a și revenit. Cui dracului să-i pese de atâta lucru când nimeni nu se gândea că iernile, pe-aici, sunt geroase, uscate și devenite de sticlă?! Tot ce puteai pune pe foc erau șipcile din gardurile vecinilor și brichete aduse de corturari, la schimb cu făină de mei, de grâu sau de sorg.