Poezie
rmn
2 min lectură·
Mediu
I
inima ta e un cuib
în care se ascund vrăbiile
atunci când nu mai au nimic de pierdut
prin aerul dens,
când nu mai există anotimpuri, nici împăcări,
nici căințe
felul în care ea bate e o poveste
pe care o știe numai sângele tău
nu simți nici o durere,
nici o apasare, un-doi-trei, respiră!, respiră!
noaptea are margini și sulițe,
pe străzi, umbrele fac dragoste
printre cețuri, streșini, neoane
singurătatea
e tot ceea ce te mai ține în viață
nu poate striga,
plânge mutește, cu o frenezie a gesturilor
aștepți să poți orbi definitiv
cat să reușești să vezi în interiorul oamenilor,
dincolo de blana lor cafenie,
dincolo de bândețea lor tatuată
pe iriși,
înlăuntrul oaselor,
unde se ascund vrăbiile
când se simt părăsite
și încă nu te poți lepăda,
de trei ori ți-am tot strigat numele
și nu erai dincolo de ferestre,
sub piele, în nici un alt colț
în care să te poți retrage, să zaci
foamea e o gură
căreia i-au căzut dinții,
abia într-un târziu o vezi
cum îți rânjește peste umăr
dragostea nu e decât un salcâm
care înflorește o singură dată,
în restul timpului,
așteaptă să-i crească brațe
cu care să te poată respinge
astfel te iubesc:
ca șerpii,
sângele meu e rece și-i ține de cald inimii tale
o mie de ani
și încă pe-atât
II
dumnezeu e o vrabie fără cuib,
nici o inimă nu se mai deschide
pentru a-i face loc
ca și când ai respira prin piele,
porii tăi sunt tot atâtea repere
pe o șosea încărcată de afte, e-hei,
și cât de bine era când alunecam
printre măști, tramvaie, vitrine
ne simțeam de parcă urma să înflorim
iar și iar
alergam pe o mătură și cuvintele
ne ieșeau din degete sub formă de role,
toate cuprinzând un descântec
prinde melcul, scoate-i ochii,
un cojoc al babei dochii,
făt-frumos cu stea în frunte,
fă-te luntre, fă-te punte
erau zile în care tu învățai să taci,
iar tăcerea ta învăța să iubească
pentru ultima oară
în rest, ne simțeam vrăbii
și ne căutam locul unul în inima celuilalt,
din când în când ardeam
cu o flacără cafenie,
de sânge gros, încărcat de cețuri
orașul urma să se trezească
brusc, brusc,
ca după cutremur,
irișii ascundeau tandrețea de care celălalt
avea atâta nevoie
012.292
0
C