Poezie
solitudine
1 min lectură·
Mediu
sub pielea ta descuamată
nu ierburile pârjolite ale toamnei se ascund,
nu ropotul ploii bătând streșinile
când simți că vine un frig care te împresoară,
nu păsări, nu dragoste și alte fetișuri
în care te complaci
e forma prin care îți spui că poți supraviețui
tuturor celorlalți
urci un munte
și muntele crește de două ori mai repede
decât îl poți escalada tu,
nu-ți pasă,
important e să existe o țintă,
mormăi și mergi mai departe,
respiri și aerul e cel care te face să o poți lua
mereu de la capăt
și tot astfel ești,
fix în centrul tavanului, un fel de punct de care te agăți,
ți-ai pironit ochii,
e acolo o singurătate lacustră,
docilă,
abia așteaptă să fie numai a ta,
ea te poate ascunde în valuri, te poate reinventa
într-o plantă cu rădăcini aeriene
nu știu cine crezi tu că ești,
un mort care doarme cu fața la perete,
un zgomot de frâne, la ora 15:00 p.m.
când solitudinea invadează magazinele de cartier
și nu mai e nimeni
care să constate
că străzile sunt tuburi
prin care ne scurgem
direct în trecut, acolo
unde nimeni nu ne mai știe
002.859
0