ciulinii sunt oameni goi, rămași fără suflet,
cresc doar la câmpie și au rădăcinile până pe lumea cealaltă
ar fi putut crește până la cer, dar au murit cândva
din prea multă dragoste
au ales
Ce-ar fi
să ne naștem bătrâni?
teoretic
o șansă există.
Șablonul genetic
ar putea fi reinventat
inversat!
Să ne naștem bătrâni
gârboviți și cărunți,
să-ntidem
tremurători
către copilărie
nu există-ntre noi oglinzi paralele
doar una singură, fără ecou,
prin care sufletele trec
târșâindu-și picioarele, din lumea asta în cealaltă.
de o parte esti tu,
tu și țigările tale de
la semafor,
în fiecare dimineață, o șeherezadă urbană
și-o mână întinsă spun o poveste,
unii plătesc pentru ea,
eu închid ochii,
număr în gând câți pași sunt
din realitate-n poveste,
din viața
Nu mai sunt nimic!
E prea tarziu,
din ce lut sterp
m-a plamadit D-zeu,
sa mai stiu...
Sa fi fost oare
pamant rece
fara nici o lumina,
fara de iarba si flori
aproape
cândva, ai să uiți
ce culoare-mi au ochii, părul, sufletul
dispar și visele
speriate de lumină,
dacă privești pe fereastră
imediat ce ai deschis ochii
ai să uiți
ce gust aveau lacrimile,
Eu imi lunec gandurile cu voce tare
tu vorbesti pe soptite de parca ti-ar fi teama
sa nu tulburi somnul pe jumatate al pasarilor.
Iar cand copacii isi intind crengile catre tine
sa te sarute
O
Iubitul meu,
pe care nimeni nu l-a vazut decat in somn,
tată cuvintelor din mine
și peste nerostire domn,
te recunoste uitarea
ca pe propriul ei fiu
iar sarutul ei cu gust tarziu
in curand
Ce mai conteaza!
Pământul pe care calc
nu stie nimic
despre toate durerile mele
el plamadește doar viață,
nu-l interesează
visele-mi alb-negre
fragil înșirate pe ață!
Ce mai contează
că în
Nu tulbura magia poveștilor, iubite,
las-o să nască visuri,
dimineața albastre, cunună,
seara aurite,
poleite de lună.
Nu ai dreptul
să tulburi liniștea poveștilor, iubite,
lasă-le să nască
azi nu te iubesc,
astăzi, cu toate armele, te provoc
la viață, la iubire, la moarte
nu ai unde să fugi,
nici o tăcere nu te poate ascunde
nu mai există cuiburi pentru singurătățile
Ochii tăi reci nasc cuvinte moarte
magnolii viscolite îmi bat la geam,
steaua mea s-a stins târziu în noapte
iubirea ta a fost mai mult decât visam.
Tristețea mea te mângâie cu degete de
eu mă topesc sub mâinile tale
devin râu învolburat în care ne aruncăm inimile
sperând că vor supraviețui acestei iubiri sinucigașe
e singura dorință care ne mai leagă
unul de altul
tu îngheți
Într-o ploaie nebună, nebună
de pulbere solară albastră
desculță dansez,
valsez printre stele căzătoare
cu aripi de îngeri în plete.
Mira Ceti în stânga
si Casiopeea în dreapta
bat o
Mi te zbați
în suflet
ca o geană
de aramă
sfioasă
dureroasă
prea grea
pentru
prea zborul,
prea fiorul
din ea.
Privirile
ne rătăcesc,
ostenesc
nefiresc
printre frunzele
Și când mă rugam
tristă în noapte,
îngenunchiată-n vânt
cu pletele întunecate
arse de lună-n descânt
o făceam
pentru inimile prea pline
de fericire...
aici pe pământ
să fie iubite
să fie
tu știi că nu pot să-ți arăt decât nordul, și-atât,
e felul meu simplu de a-ți aminti că între noi e o simbioză perfectă,
lipsa mea de lumină e o noapte care-ți îngheață ferestrele,
lipsa ta de
Mai ia o înghițitură.
O să fie în ordine,ce e interzis o să pară permis.
Mai ia o sorbitură, las-o să-ți sărute buzele
și câteva picături sa-ți alunece pe gât.
Am să-ți desfac inima și am să-mi
Cândva cineva te-a luat de mână
și te-a dus departe, departe,
prin întunericul ce ne desparte.
De-atunci în mine locuiești
ca o stea în fântână.
Când nicăieri nu mai ești
ești în
cândva, am să te vindec de ură
definitiv
cât să ajungi să simți
cum soarele îți poate răsări direct din retină
împreună cu toate amintirile mele
despre ceea ce te face fericit
și atât de
umbrele trecutului tău
au o mie de ani
și culoarea chihlimbarului verde,
merg tăcute în pasul piticului,
pendulând între două lumi,
două iubiri, două vise neterminate încă
umbrele trecutului
se privește speriată-n oglindă,
au nins-o fără rost atâția ani ce nu i-au fost hărăziți,
plânge tăcut, cu disperarea pe care ți-o dau singurătatea și ridurile
și teama de întunericul greu al
viața e un șir nesfârșit de așteptări
între naștere și moarte,
între iad și rai,
între minciună și adevăr,
între ieri și mâine,
întotdeauna e ceva sau cineva,
real sau imaginar,
de
MP