Poezie

hope

1 min lectură·31 iulie 2014

Mediu

se privește speriată-n oglindă,

au nins-o fără rost atâția ani ce nu i-au fost hărăziți,

plânge tăcut, cu disperarea pe care ți-o dau singurătatea și ridurile

și teama de întunericul greu al uitării,

pe care umerii ei nu-l mai pot duce,

stelele i-au căzut deja de pe aripi, rând pe rând,

nu mai au nume, strălucire și nici o altă menire,

doar tristețea-i mai mângâie părul,

cu degete albe de fum

rareori, zâmbește unei amintirii uitate

candva cutia pandorei era doar o iluzie,

puteam evada, pășeam împreună peste spațiu și timp,

ne plimbam de mână, agale, pe strada mare din orașul vechi,

ascultam trubadurii cântând la ferestre,

din vitrine ne ispiteau baclavalele ruginite de miere și nucă,

erau o monedă de schimb către rai,

o plăteam râzând și apoi coboram treptele către mare,

căutam scoicile în care îi era captiv cântecul,

alergam prin argintul viu al valurilor, tu doar mă priveai

visând că erai o amforă străveche, eu o ancoră,

uitați de lume pe fundul mării,

atât de simpli și fericiți

ochii cad, e prea târziu, tu nu ești,

doar regretele îi mai împodobesc speranței peretele

001.333

Mariana Pancu. “hope.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/mariana-pancu/poezie/14053718/hope

Comentarii (0)

Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.