Noi eram vii, noi eram călători,
noi râdeam odată cu frunzele gâdilate de brize călduțe
și ne rostogoleam odată cu șuvoaiele desprinse din sufletele munților.
Noi eram clipe, noi eram
Ceasul e în flăcări pe perete
și timpul se zbate să iasă
și urlă și strigă,
dar peștișorul auriu înoată surd și mut
în bolul de sticlă,
ca într-un univers paralel.
Copiii se joacă afară, în
Eram într-o zi, într-o gară,
Trăgeam după mine-o poveste,
Așteptam acele trenuri
care nu opresc niciodată,
Urmăream oamenii care, cu toții,
mergeau în aceeași direcție.
Număram urmele
Am fost uimit să văd cât de mult fier vechi
poate să strângă o furnică într-o zi.
Dar la ce să-l folosească ?
O furnică mai zglobie mi-a spus că îl
transformă-n aur.
Cum, o furnică alchimistă
Așteptam prăbușit într-un scaun de pe un aeroport străin,
iar printre degetele mâinii, care-mi proptea tâmpla, se scurgeau gânduri sleite de lehamitea banalității așteptărilor prin aeroporturi
Cu spatele lipit simbiotic
de zidul umed, fărâmicios, nefinisat,
căutam o ruină în care să-mi înfig hifele
și să-mi las sufletul să mucegăiască,
O vreme...
până când cineva se va gândi să
Lasă-mă să te duc departe,
în munții fără nume,
Lasă-mă să te iau de mână
și să hoinărim pe culmi
atinse doar de ochii cerului,
Lasă-mă să te simt, să te miros,
să te adulmec, ca un lup
A mai rămas caruselul din mijlocul
parcului de distracții
pe care-l frecventam în copilărie...
Acum e un carusel defect, anchilozat,
ca zâmbetele noastre,
care sunt mai mult grimase.
Parcă
Când luminile cerului
se întrepătrund cu luminile privirii tale,
grădina Edenului revine la viață
și mărul păcatului capătă, din nou,
conturul Ispitei,
Iar eu, nu ca un Adam, ci ca un
Așa cum mireasma brazilor acoperă
mirosul morții,
Așa cum zumzetul liniștii te cuprinde ca o
taină sfântă,
Așa cum cerul albastru îți umple ființa cu
puritatea unui vis de copil,
Așa cum
Cerul era gol, amorțit și sinistru
ca o groapă de doi pe doi, rece, umedă și întunecată.
O pasăre zbura ca un vis concediat de realitate,
pe cerul gurii, unde se mai pitula ceva,
ca o rugăciune
Plouă, plouă cu picuri calzi...
Închid ochii și simt cum picurii se transformă
în petale de maci...
Complet gol, respir în același ritm
cu salamandra...
Plouă, plouă cald, iar reperele
Zece ceruri înnodate,
vreo trei vise-amanetate.
Șapte cerbi în gura puștii,
toți trofee pentru vampe.
Umbre, umbre, fără umbră
și o criză cam tălâmbă.
Opt tăceri de fată mare,
iar spre ele
Stoluri, stoluri, stoluri...
Cândva îmi doream să fac și eu parte
dintr-un stol,
dar erau prea sus, prea departe
și am descoperit că îmi lipsește ceva esențial,
Aripile...
Apoi, le-am ignorat,
Tremur...
E timpul să-mi zvârcolesc limba
într-o dușcă de alcool,
infinit rafinat...
Mă gândesc la buzele tale...
De fapt, le simt.
O, nu, e doar buza sticlei,
umedă și
Merg pe vârfuri și vorbesc în șoaptă
ca nu cumva lupul să fie trezit.
Abia a fost tranchilizat
cu o doză puternică de lacrimi
de căprioară.
Acum, e liniște, iar fulgii de zăpadă
cad nepăsători,
Eram în mijlocul dependenței de zăpadă,
în mijlocul dependenței de ger.
Era ca un vis cu amintiri
din copilărie...
Eu, câinii și zăpada,
iar pe coama dealului, Lupul...
Priveam lupul, stăpânul
Norul de praf, albit de culoarea îngerilor,
a rămas imprimat pe o retină
obișnuită să reîncarneze umbrele unor dansatoare din buric.
Da, era o seară târzie, iar visele ieșiseră la vânătoare. Eu, o
Am strâns puternic la piept
aerul ce ți-a părăsit plămânii
pentru a-mi inventaria porii,
despletiți ca niște vise adolescentine,
L-am strâns atât de tare , încât s-a solidificat,
luând forma
M-am închis într-o coajă de nucă,
Am încercat să mă ascund acolo de timp,
dar timpul și-a scos ciocanul cel mare
( despre care eu nu știam nimic )
și mi-a zdrobit iluzia, lăsându-mă gol,din
N-am înțeles niciodată de ce păianjenii își țes pânze
printre crucile imperturbabile ale cimitirelor
cu amintiri din ce în ce mai decolorate,
Niciun suflet prins, zvârcolindu-se în capcana
Ne țineam de mână
ca două cercuri intersectate
și pășeam din inerție
pe străzile cu arhitectură de magie,
Ne-mbrățișam în mijlocul granitului
și simțeam cum inima lui
începe să pompeze, din
Mor, renasc și iar asfalt,
toate în același pas...
Cuibărit în melcul stâng,
imnul urmelor de vânt,
ruginit în gât de sfârc.
O întrebare mă dilată:
Oare ce mărime poartă?
Înzestrat apoi cu
Mi-am scos șevaletul și l-am așezat
între doi fluturi, pe malul coapsei tale.
Am pus cea mai fină pânză,
țesută cu cristale de vânt,
Apoi, mi-am aranjat culorile,
alea din lumea formelor
MR