Hasta la noche!

Norul de praf, albit de culoarea îngerilor,

a rămas imprimat pe o retină

obișnuită să reîncarneze umbrele unor dansatoare din buric.

Da, era o seară târzie, iar visele ieșiseră la vânătoare. Eu, o pradă sigură, fără nicio tentativă de a le dejuca planul.

O pajiște imensă, verde, crudă și niște aripi derutate de ochii cerului.

Mă-ntrebam: Infinitul tinde spre verde sau verdele spre infinit? Ochii tânjeau după aripi, aripile după ochiuri de cer.

Era rece, de un rece mustos, copacul răsărit dintr-o clepsidră. Rădăcinile-i absorbiseră timpul, care devenise o sevă în stări de agregare bizare. Se hrăneau din ea curcubeele în două culori, neasortate cu scena morții unui culegător de ciuperci.

Și dintr-o dată lumină, multă lumină. Pajiști, aripi, clepsidre, curcubee se ciocniseră năprasnic, eliberând lumină pură.

Liniște, pace, alb… Hasta la noche, fairy!