Maria Prochipiuc

Da, azi e ziua când stelele se adună sub cupola unui suflet însingurat, e amintirea care ți se prelinge precum zăpada strânsă în țurțuri, a zborului frânt la vârsta infinitului: azi mai puține fără tine / și am optsprezece. Copilul din noi e veșnicia, e veșnicia gândului curat, e bine să fim copii. A doua strofă e ceea ce înseamnă: vârsta întrebărilor, e starea zilei de azi, e starea care ne trage uneori mai jos decât simțim că am putea, îți înțeleg plângerea versului, mereu, mereu vom fi un Noi, și tot greu va fi mult mai ușor. Sunt versuri pe sufletul meu, dar știi tu bine, că nu trebuie să rămânem aici, hai să facem șotron, începi tu? nu mai bine mă lași pe mine, eu l-am învățat în mai multe feluri… și pentru că versurile tale generează alte cuvinte ți le voi dărui aici:

durerile și-au uitat destinul
nu mai sufli nici o vorbă
ți-au murit cuvintele pe buze
culorile te pictează azi
doar în infinituri de aripi zdrobite
azi cel mai mult cu tine
dar mai puțin eu

nu mă întreba de ce nu mai scriu

poate culoarea ochilor îți va spune
cum inimile înviază rebele
pe negândite
ucigând copilul din mine
mă nasc doar femeie
la ceas de noapte

sub pleoape
pustietate
nu mă mai joc nici cu stelele
doar iubirea
străbate abotimpurile
păstrez amintirea
când mă ascundeai în spatele altei iubiri
tăcere

în noaptea asta
mi-au sângerat cuvintele
n-a mai rămas nimic
decât
o rană

O parodie reusita din toate punctele de vedere, textul își atinge scopul, versurile sunt sprințare, ca într-un carusel, cuvintele se joacă între ele, și-l descriu frumos, aproape identic cum este în realitate epigramistul. Versurile sunt proaspete, pot fi așezate în prag de primăvară! Saltă inima de bucurie, cred că acesta este scopul parodiei să-ți dea acea neliniște a mergerii mai departe și când ajungi la capătul textului te întristezi și îți spui: doar atât?

Scote în evidență anumite gesturi, la un anumit nivel de construcție dă frumusețea parodiei, unele lucruri aparent neînsemnate descriu și proiectează într-o lumină vie personajul cel brunet. Textul în întregime este un tot, luate stofele separat reperezintă întregul, din fiecare strofă poți afla un adevăr.

Poate nu e comentariu la comentariu, dar mi-a plăcut enorm acest poem, și apoi se vede că inspiră și acesta e un luicru important pentru un text... încerc o continuare la poemul Felicia, care poate fi considerat de sine statător, dacă te mai uiți un pic peste el, dacă ajută versurile mele...

amintirile își beau tacticos și ultima plecare
doar pașii își caută urma oglindind veniri
parfumul nopții s-așterne dorințe râvnind
știi ultima dată am dansat în ploaie
peste cenușa trupului meu

mi se părea da că îmi faceai cu mâna
te descifram din umbre
cuminte
stins aproape
era doar visul ce trăiește-n mine

Poemul tău chemare, poem – dorință , așa îl văd eu și mă pot modela după versurile tale, se mai întoarce roata, nu? Meriți cu adevărat o aprecire strălucitoare, dar eu azi voi înlocui această stea cu un alt dar, nu știu, cum e, dar altfel nu știu a răspunde decât tot în versuri. Poate se încumetă altcineva să ridice poemul acesta la locul meritat. Meriți pe deplin!

în gara plină de zorii unui nou răsărit
drumurile zâmbeau împestrițate a tristețe
albastru privirii tale ca o blândă adiere de lumină
noi – realitatea clipei ce tinde la robie
falnicul zbor

ți-aș smulge de pe chip dorința
sălbatică
chemare

e doar o poveste
cu-n tren și o gară
ce-adună nebunii
se fumează se zâmbește se visează
pe geană o lacrimă prelinsă
și toarce cuvântul cernit de durere
e curată născocire
capăt de drum

tu nu mai ești!

pe sub ferestre curge-un rau
sunt lacrimi adunate de la flori
ce-adesea ofetează și-și spală față
în epigrame cu râsul lor nebun

sunt ele admiratoarele!

și el oftează în doine și cânturi de iubire
se-nfiripă povești de-o zi
povești chiar îndrăznețe

e marele actor al epigramei!

cu tonul grav el versuind catrene
se lupta ca un Don Juan
și încântat de sine
de fizicul și intelectul său
el toarce sprinten catrene de duzină
te laudă îți reproșează și se luptă
ca Don Qihote de La Mancha

............................

a început de ieri să ningă peste Moldova mea
și-a lui
cineva îmi picură vorbe trufașe de un actor
ce-i tremură în degetele lungi
o banala perche de șosete cu inimioare

și

...el spunea cuvinte de iubire
ce-au strâns dorințe mii și mii
doar sensul e altul
mai murmură agale
durerea iubitelor uitate

privirea-i ca nisipurile mișcătoare
ce își păstrează cu greu
o trecere a anilor
și soarta suspină
îl încurajează

la luptă mai ai atâtea cetăți de cucerit!

Versuri scrise cu multa eleganta, scrise asa cum privirea se imbata de jocul fulgilor de nea intr-o frumoasa zi de
iarna.

Cad ciufuliți de ceruri la fereastră
în ceașca neagră de cafea. o imagine deosebita, ciufuliti de ceruri, nu numai ochiul vede aceasta imagine, ci si mintea, e realitatea transfigurata in versuri.

Și nu înțeleg prea bine dacă
fulgii se îmbracă în alb
ori murdăresc de alb
toate ceștile de cafea din oraș. - la tine gasesc acea simplitate coplesitoare a versului, o sinceritate a cuvantului care spune atatea fara sa construiasca metafore deosebite. poate aici e frumusetea poemelor tale. De cate ori citesc poemele tale te aud cu mintea cumi reciti...e coplesitor de enigmatic aici la tine!

Motto: într-o zi ai să pleci fără mine
și am să adorm în viață fără să trăiesc
dacă ai rămâne
nu ar trebui să te aștept
ți-aș dărui o inimă

dacă ar fi să plec
voi lua cu mine toate nopțile în care mă luminai
ți-aș dărui doar simțirea în viața asta schimbătoare
să-mi spui atunci cum ai iubit femeia
cu firea ta mereu trecătoare

dacă ar fi să plec
îmi vei scrie pe suflet doar o poezie
vei așeza zilele rămase-n neclintire
să pot întinde mâna vedenie-n iubire
când dureros suspină în glastră orhideea
ce-ar vrea ca să-ți vorbească din timpul ce-a trecut
ca o răsfrângere-n oglindă
pe ape veșnic tulburi

dacă ar fi să plec
te-oi îmbrăcă cu mine
șuvițele pe frunte îți vor cădea rebele
și poate o clipă te voi iubi-n neștire
pe drumuri unde doar iarba susină dureros a tine

dacă ar fi să plec
ramuri plecate cu miros de fân
în clipocit de ape floare de tei
ne vom scutura în mâine și poate doar azi
încet încet să nu ne prindă umbra
inimii cerșind cuvânt

dacă ar fi să plec
nu-mi pasă că vei așterne tăcerea
te-aș întreba ce zici străine
ia spune cum ai nimerit
nu ești cumva…
povestea dorului
răsfrânt doar în oglindă

P.S. Un text foarte bun. Ai crescut repede și mă bucur.

Nu știam că cineva se mai întreabă, că cineva mai vrea să știe cum sunt văzută, eu nu mă știu niciodată, fiindcă mereu sunt alta, nici nu mai știu care e realitatea, poate o pauză trebuie luată să pot reflecta referitor la mine. E greu, am spus să descifrez tabloul acesta, poate e prea mult alb încât nu reușesc să mă deslușesc. Poate nu e corect, dar în loc de comentariu voi pune tot un fel de poem, care exprimă starea zilei de azi, poate așa cum mă văd eu:

poate că există clipa, când chipul, ți se răsfrânge în oglindă,
când celulele trag să moară încă din mugure.
e timpul, când scrisorile vin și pleacă uneori fără răspuns.
prin sufletul ud cuvintele își înroșesc fața a roz neatins de surâs,
e chipul acela pierdut printre cireșii în floare,
e umbra părăsită prea des cu sfială și frică.

îmi despletesc gândurile- oglindă,
poate cu ceva arome de mosc.
pătrunzi prin zidurile pustii
să mă întorci ca rodul sub brazdă,
ninge uneori molatec peste sufletul agățat cuvânt,
răstignită în fiecare noapte
pe coarde de chitară cântec
ca o dulce bunică întorc anii.
bunicul, a plecat demult, pe căile profunde-timp
își bea tacticos cafeaua, întorcând foaie, după foaie…

hai, să ne așezăm în fața sobei și să-ți povestesc despre mine!
Ninge! cele mai frumoase povești se spun iarna.
eu singură și mică de tot mă voi cocoloși
în pâlpâiri albastre
în inima ta,

cu hainele zdrențuite de mărăcini.

Răspunsuri la scrisori se pot da, și se pot da în proza sau versuri, totul e cum percepe fiecare, nu știu ce să spun referitor la aceste versuri mai ales că sunt pentru o Marie, că sunt eu sau nu, chiar nu are importanță, oricum e greu să mă recunosc aici, ai ridicat cuvântul dincolo de cuvânt, l-ai făcut să respire mai mult decât poate, ai coborât cerul la nivelul albastrului din privire…o scrisoare din alte vremuri pentru vremurile de acum… E atâta filozofie a înțelesurilor, încerc să mă discurc prin acest labirint al tău, sunt foarte multe cum ar fi: m-am oprit în mulțimi / și am cuvântat sufletului / îl adunam din fiecare / și mă împărțeam lor / apoi am născut / și cuvintele s-au prăfuit / într-un sertar / am rugat bărbați să-l deschidă / dar toți au murit. E o legătură între celest și pământesc aici la tine, dar mă opresc, fiindcă caut să răspund altfel, poate nu e starea care o desprind din textul tău, dar asta e, îl pot considera un poem de sine stătător:

te caut cuvânt prelins la vârsta minunilor
adun din palmele tale boabe mari de aur
fusese demult lacrimile ei
ca o lance necruțătoare

violete culorile aduc dorul călare
arșița gurii ca bobul nevolnic așteaptă pe maluri
și seva pătrunde statornica în trupu-mi
poate că asta e ora poate că ăsta
ești
tu

între noi
nici lumea nici infinitul nu mai poate visa
doar vorbe ciudate și o inimă
mă lași mereu pentru alte timpuri
doar buze priviri și o pace adunată în palme
fiecare cuvânt clocot de uimire
de care numai eu
știu
să ascult

deasupra noastră
doar cerul alergând în căutarea de stele
gândul meu albastru a întrebare
iertarea ta pentru iubirile trecute
destinul
altul în căutarea celuilalt

dincolo de noi
sfârșitul zilei împletind un vis de lumină
spre eternitate

îmbrățișările- risipa gândurilor albe
ne vom privi tăcuți
surprinși de prima zi
spune-mi doar ce nume porți
azi

cu tine
am cântat nelalocul zilei de ieri
am învățat bucuriile zilei de azi
într-o limbă simplă

mi-aș muta gândurile în brațele tale
și ți-aș culege frunzele a neprimăvară
apoi ți-as așeza tăcerile toate la margine de drum
să se înfrupte din ele doar vântul nebun

singurătatea fugara s-o așezăm jertfă

mi-aș îngropa trupul în inima ta
să crească la picioarele tale boboci
să-mi simți răsuflarea chemare
a mine a tu a noi

tabloul acesta nu te poate cuprinde
nici măcar trecut
și mai greu prezent

rătăcesc printre culori
aștept să văd ce culoare are
moartea

Poemul acesta pus aici drept comentariu la un alt poem, e semnul înțelegerii și simțirii dintre cuvinte, e semnul că undeva cineva știe să pătrundă dincolo de suflet, caută să descifreze orice sens dat cuvintelor. Consider acest poem de sine stătător, așa că, voi încerca să spun câte ceva despre ce am găsit aici, tot altfel…

ziua își primește tumultul
de multe ori eu
mai puțin tu
ne înfășurăm uimiți sub pasul uriaș al trecătorilor
de cele mai multe ori tu
eu doar în brațele tale

clipa o lăsăm mereu departe
și-ți sărută chipul
de multe ori eu
tu oglindă adunată din cioburi

te asemăn iubirii puse în brațele mele
de cele mai multe ori cuvânt
niciodată sărut

Voi porni în acest poem de la mugetul cerbilor ce umple cu dorul fântânile, cu dor trăit pe un cer apăsat de griul norilor, undeva se poate desluși nu numai mugetul cerbilor, dar și urletul lupilor. Noaptea desenează poemele în sfaturi, gândul nu-și mai cunoaște mersul, iar vocea cuvintelor nu mai poate fi auzită nici măcar la răscruce. Poeme ce se nasc fără a se împiedica de alte și alte cuvinte. Te-am găsit azi senină și puțin tristă, dar poate starea poemului e de vină. Te găsesc mereu proaspătă, poemele tale respiră atunci când sunt citite, doar trebuie să te acorzi pe frecvența lor ca să le poți cânta.


dar să nu te împiedici
din mine se nasc și din coastele tale
poeme

Evenimente, evenimente – apariția unei cărți și mai ales cea de debut e ca nașterea primului copil pe care îl aștepți cu multă bucurie. Așa văd eu lansarea unei cărți. Fie ca acest debut să îi aducă autoarei împliniri pe toate planurile, să fie piatră de temelie pentru altele și altele. Geta sper că vei veni cu amănunte la momentul potrivit să aflăm mai multe lucruri despre autoare și volumul ZIGGURAT

Ai scris atunci și uite scrii și acum, mă bucură revenirea ta! M-am întrebat de multe ori când vei reveni, chiar dacă te-am mai descoperit și sub alte texte. Textul tău de aici e ca un balsam care se vrea pus pe rană: Turnam pe slove aur cald / In sanul cald te tremurai / Respir cu muzica-n gand / Mai stii? Versul tău se prelinge ca apa cristalină a unui râu de munte, uneori agale, alteori vijelios. Descopăr printre versuri mult dor, dor de toți, dar mai ales dorul acela de tine: Sunt tot nalta / De piatra rupta-n dalta / Imposibil de grabita, plina / Curg in oameni ca-n serile de vina / Mi-e dor de voi si cum eram. Acest poem e un strigăt de buicurie: Iata va strig fara sunete / Tot acolo ajungem / Parca nici nu plecaram / Tovarse de arme si sange-n vana / De slove purtator. Poemul tău, împreună cu tine poartă semne și însemne, care au rămas și multe dintre ele vor rămâne scrise pe suflete:Astazi chiar de m-as intoarce / Parca nu potolesc dorul / Nesatul de aer si cuvant / Mi-e si teama -n gand. Poem plin de semnificații, plin de cuvinte care se vor spuse ca într-o avalanșă, cred că vor urma și altele…

Otrava e in jur
Si eu am inima de piatra
Saruta-mi obrazul odata!

Sorine - mă întreb dacă aici ești tu cu adevărat, ai reușit să pătrunzi în lumea poeziei ( dacă o fi aici așa ceva) uneori zborurile sunt frânte de cuvinte, de oameni, dar mai ales de sentimente. Cum de ai reușit tu să atingi atâtea coarde sensibile ale sufletului meu? Amintirile nu trebuie să doară, amintirile ar trebui să fie cele care aduc doar bucurie, dar vezi nu e chiar așa cum bine ai intuit. Dacă și iubirea are părțile ei de suferință, atunci probabil așa e normal să treci prin toate stările să le poți cunoaște în adevăratul lor sens ca să poți iubi mai mult, să te poți dărui. Unele urme rămân… Si totusi iubirea nu moare! Doar se ascunde cateodata, pentru a fi cautata si descoperita în ungherele cele mai întunecate ale inimii. Iubirea nu piere! Ai dreptate textul acesta cuprinde în el toate gândurile mele adunate pe parcursul a patru luni de zile, uneori cu cu zâmbete, alteori cu lacrimi, dar de cele mai multe ori cu sentimentul că te regăsești în celălalt…

Victor – mulțumesc pentru versurile comentariu puse în pagina ta, m-am regăsit acolo așa cum numai tu mă poți vedea, dincolo de ceruri…

Dane- comentariu pe măsura ta, am să scot ultimul vers cu toate că nu-mi aprține, știu că tu nu spui gratuități, și iau cuvântul splendid drept etalon de apreciere, știu că ești scump la cuvinte și totuși…

Doru – uite vezi, îmi place ultimul vers specificat de tine la nebunie cu toate că e al meu. Și eu am citit fiecare poem din care am luat versurile așezate printre ale mele, rând cu rând să le pot găsi înțelesuri, să mă pot modela după ele, chiar dacă nu au valoare literară deplină, acolo sunt gânduri pe care le-am rânduit așa cum am simțit în acel moment, oricum așa rămâne. Ce-ți veni cu îngerul? sunt prea ,,bătrână’’ pentru rangul acesta, dar cine mai poate ști, se întâmplă minuni și în lumea aceasta, îți mulțumesc suflete de catifea cu zâmbetul în priviri și cuvântul în inimă!

Răzvan – prea mult spus, ori ai vrut să fii ironic, nu știu cum să iau aceste cuvinte alte tale, fiindcă nici nu vreau să te superi în cazul în care nu înțeleg, eu sunt la umbra lui Nichita și îmi place să zăbovesc ore în șir. De scris, scriu lejer, dar uneori complic prea mult lucrurile și poate îți dau dreptate în: ca un val –tsunami care pătrunde până în inima sensurilor.

Andu Moldoveanu – un text ilizibil cum bine și intenționat ai vrut să menționezi, plin de greșeli gramaticale și de scriere, mă bucur că nu mai sunt fica nimănui, că cine știe ce tragico-comedie ar fi ieșit din limba aceasta electronică, desigur. Norocul meu, că am reușit să trec și prin examenele de litere cu profesori renumiți din Iași și să nu observe, că nu mai știu nici a scrie, darmite a folosi noua grafie aliatorie. Școala româneacă de lingvistica - sectiunea Iași nu a adoptat scrierea cu \"â\" sau alte… versurile care sunt scrise așa cum bine ai remarcat aparțin unei persoane speciale (probabil și pentru tine… și este greu să uiți), care e undeva prin capitală și fără să vrea s-a adaptat scrierii de la Iași. Referitor la cuvântul sfredelează (dacă îți place mai mult poți folosi sfredelească)- îmi aparține, poate apare ca neologism, cine știe, inventez, fac parte dintr-un colectiv de inventică. După tine pagina mea ar fi ca o jertfă, înroșită de negrul de sub limbă sau cine mai poate ști ce… Nu am cerut păreri domnule Andu Moldoveanu, am pus textul și l-am lăsat în bătaia vânturilor, și mie îmi place lupta, dar pentru o cauză dreaptă, cu morile de vânt nu am încă rangul… Să trăiți am înțeles( pe vremea facultăților mele mentale se făcea armată, nu sunt decât sergent în livretul militar și trebuie să mă execut superiorului)!

Florina- o părere, două, contează, chiar și mai multe, și ce poate fi mă întreb? Desigur că trebuie să dezvălui un secret, textul acesta este o dedicație, iar versurile italice or avea izul acela de telenovelă, dar după mine au în ele sentimente pure, sunt scrise de un adolescent (la timpul respectiv așa era), sigur că privite acum par altfel, dacă autorul o să vrea să le modifice o va face, mie mi s-au potrivit de minune la ce am vrut eu să exprim, am încercat să mă modelez după ele, și apoi nu uita că și eu sunt adolescentină în ce scriu. Oricum părerea ta contează foarte mult pentru mine și îi voi sugera să revină asupra acestor versuri, mie mi s-au potrivit, fiindcă am văzut în ele persoana așa cum este ea și acum, chiar dacă nu mai e adolescent, ci se apropie de vârsta maturității depline. Textul acesta nu s-a vrut la recomandate, era suficient să ajungă doar la suflete, probabil că din toate cîte erau în acel moment în pagina de texte a avut cât de cât valoare… Dar nu asta contează că este sau nu la recomandate, că este sau nu la fierbinți, important este că mesajul acesta a ajuns acolo unde trebuia, și faptul că și tu te afli aici și l-ai citit, l-ai analizat, pentru mine este o mare mulțumire. Mereu învățăm! Mulțumesc!

Codrina - tu suflete, ai mers mult mai departe de mine, așa cum o faci de fiecare dată, ai încercat așa cum bine ai spus să decodezi ce se ascunde dincolo de italice și gânduri, dincolo de toate acestea există un suflet la care țin foarte mult, dincolo de toate acestea, există două suflete care mă iubeau înainte de a mă cunoaște, mă descoprise copil acolo printre versurile mele, mă descoperise mamă și nu în ultimul rând femeie. Mă bucur că reușeșeti să mă citești, că mi-ai înțeles simțirea, dar mai ales că te-ai apropiat cu sensibilitate de cuvinte, le-ai căutat înțelesurile. Da, ai dreptate noțiunea de testament exprimă niște dorințe, unele s-au împlinit altele se împlinesc (fiind un testament special), iar altele vor rămâne doar amintiri…că, demult în vremuri mult prea îndepărtate sau prea aproape a fost o Marie, ce iubea cu sufletul, colorând iubirea în nuanțele luminii. Și da: La mulți ani! Iubirea nu are vârstă!

Dominic - en-gros în cuvinte, ce pot eu să fac dacă nu ai puterea să te ridici deasupra balastului, și îmi pare cu regret, dar textul acesta nu are nici pe departe intenția de a folosi versuri moralizatoare, dar daca asta ai vrut, e de bine și așa, aici nu se vrea să fie rimă, sau poate da, dar nu ai specificat ce fel de rimă dorești, dacă cauți bine, sigur vei găsi o rimă împerecheată. Îți mulțumesc pentru asocierea de rime, e chiar foarte interesant, m-am gândit să le folosesc în următorul meu text. Ai intuit foarte bine cele trei cuvinte care se repetă în text: \"suflet\" \"lumină\" \"timp\", fiindcă am insistat poate prea mult pe aceste elemente pentru că defineau prezentul acestui text…puteai să mergi mai departe că era foarte bine, sunt lucruri interesante pe care le-ai descoperit, ai dat totuși balastul și ai pătruns la miezuri…

Dorin – nici eu nu știu nika, rămâne să mă apuc de scris testamente pe hârtie, de ce? m-am oprit aici.

Petre – nici nu știi cât de aiurea mă simt aflându-te pentru prima oară la un text de-al meu, îmi pare rău că ai probleme cu vederea și că percepi doar trei culori, într-un fel e bine, unii mai sunt încă patrioți! Referitor la acordul greșit s-ar putea să ai dreptate, în rest după om și cuvintele… mediocre

Notă: mulțumesc pentru opririle voastre la acest text, dacă nu doream opinii îl protejam, doar în felul acesta începi să te cunoști…

Uneori ca un fulger întreb pe ici pe colo cum că de ce uitarea are și asta zi liberă uitarea asta costum de duminică merge să plătească facturile la lumină gaz apă și Timp
Mă și gândeam cum în zorii gerului de azi poștașul de pe aici din cei cu funcții zic pun în cutiuța noastră cea de toate zilele a prieteniei un scrisorel prin care mânuitorul așterne despre laudă despre bine că fata asta eugenia reiter zisă și nichita victoria a muncit aci a pus și a lăsat din semnele ei nu numai trudă de cenzor ci și șfanț uneori și multă multă căldură
Dar nu putem fi toți la fel mai ales în uitare
Așa că dragă omule femeie eugenia reiter să ții minte cum nu scriu despre femei pe care le iubesc eu scriu doar despre oameni iubindu-i...Mulți Ani

Tu omule, nu scrii despre femeile pe care le iubești, nu scrii, te scrii împreună cu dorurile, te scrii carte deschisă să fii citit. Fiecare poem poartă numele ei, cine e ea? E doar ea, cea care se regăsește pulsând în inima versului, e cea care cu zâmbetul în ochi poartă un nume de Victoria, Nichita, Eugenia, Femeia. Femeia ce știe să râdă cu inima așezată în palme, pentru a o putea oferi. Femeia aceasta e doar tăcere, tăcere a timpurilor ce vor să cadă, nu-ți închipui tu omule, numit și tu Florian, câtă bucurie este cuprinsă aici, câtă bucurie este în sufletul celei ce printre genele, poate umede de prea plinul inimii, citește acum aici, că urmele ei sunt proaspete și nu este greu să făcă drumul înapoi spre începuturi. Anii adunați șiraguri să fie salbă de mărgele întru aniversarea zilei de douăzecișicinci de ianuarie și mulți de acum …

Doar pentru ea:

Nichita cea cu obrajii bucălați de înger renascentist, nu uita că locul tău e acolo unde furtunile se zbuciumă cu tine. Tu ești ca o corabie care s-a luptat cu valurile și acum stă la mal, așteaptă o nouă furtună să poată porni în larg. Omul ce știe să lupte, pentru tine azi toate acestea vin ca o rugăciune așezată în prag de seară să te întorci din poveste și să ne încânți din nou cu prezența ta. Nu uita, că nimeni nu va recunoaște că a greșit, doar tu ești cea care, așa cum ți-ai tras pasul încet spre înserare, în zori de zi poți aduce bucurie. Te așteptăm suflete! Să nu uiți lucrul acesta!

De la suflet la suflet ***

Jurnalul tău cuprinde în el esența lucrurilor spuse într-un mod cu totul aparte, îmbinarea dintre imagine și text nici nu se simte, parcă totul este de acolo, e un întreg, conturează sentimente și gânduri față de un suflet care merită cu adevărată toate aceste cuvinte. Hai, să culegem împreună din rodul primăverii!

Gândul meu în zi de 25 ianuarie:

Amintește-ți că timpul niciodată nu se oprește, primăverile vor veni, verile vor umple copacii cu maternitatea timpului, iar toamna aduce bucura de ruginiul de rod.

Întâmplarea e la orice pas, doar dacă o luăm ca întâmplare, nimic nu este întâmplător, totul ia conturul chipului tău așezat la răspântia luminii.

Uneori, uiți să te întorci, fiecare drum are două capete, încearcă uneori începutul, indiferent de greul sufletului, indiferent cât galben, griu, sau prea mult roșu a fost acolo, doar tu poți schimba în culoarea care ți se potrivește.

Niciodată anii nu vor trece pe lângă noi singuri, vor veni cei ce își aștern literele drept cuvânt de iubire, de nădejde și mai ales de întoarcere. Nimeni nu îndrăznește să stige în gura mare, dar ascultă șoaptele, că tu ești doar un Tu, încorporat în Noi și noi…vino!

Prima strofă transpune tristețea celui care a pierdut pe cineva drag, nu pentru totdeauna, ci doar pentru o vreme: mai trec și astăzi prin palate / cu ochi sclipind cu pumnii strânși / atâtea păsări cântătoare. Apoi a doua strofă e ca un deznodământ de proză: pe tron coroana lepădată / și pelerina de felină…aici e de fapt recunoașterea pierderii celui ce aducea în jur lumină, a celui ce …: toți vechii măscărici la coadă / să-ți stingă-n pagină lumină. Sfârșitul este cutremurător: eu mă rostogolesc pe trepte / sau sceptrul ți-a căzut din mână, apoi se întrezărește o speranță: și las în sufletul mulțimii / drept eșafod rotunda urmă. Conținut formă, mesaj, tot ce își poate dori un poem..

Și găndul meu:

ochii într-o veșnică uimire
ascund o viață trecătoare
doar sufletul molatec se destramă
a gând de primăvară

zămisli-vei visuri în noaptea cu povești
la marginea timpului cu privirea zâmbet
întrebările își vor găsi răspunsuri

să te însemne zborul
cu răsuflarea râs să spargi și piatra
ca lacrima căzută
să se transforme-n floare